Când se desenează astăzi de către marii industriaşi germani perspectiva pentru România, mai precis pentru Dobrogea, de a deveni un „hub energetic”, nu te poţi opri să te gândeşti că petrolul din Prahova a fost una din marile mize ale celui de-al doilea război mondial.
Germania, nevoită să intre astăzi într-un proces pur şi simplu de contorsiune violentă a structurii sale economice şi industriale, a intrat într-o puternică ofensivă de propuneri de cooperare/investiţii/parteneriate oriunde găseşte o picătură de energie care să mai acopere din uriaşul gol creat de demantelarea reţelelor de gaz construite timp de decenii spre fostul spaţiu sovietic.
Iar acum o ţintă este România. S-au înteţit în ultimul an forumurile de dezbateri asupra relaţiilor comerciale şi de investiţii germano-române, iar săptămâna trecută chiar cancelarul Olaf Scholz a fost la Bucureşti să discute cu firmele locale germane şi potenţialii investitori, sub pretextul participării la o reuniune de partid european.
„Directorii companiilor i-au transmis cancelarului Scholz că sunt mulţumiţi în general de rezultatele lor în România; cu toate acestea au prezentat câteva necesităţi pentru ca activitatea lor să se desfăşoare în condiţii cât mai bune”, se arată în comunicatul apărut marţi despre această vizită destul de discretă.
Deci investitorii germani i-au prezentat cancelarului german „necesităţi” pentru ca activitatea lor din România să se desfăşoare mai bine aici. Nu mai scrie nicăieri dacă premierul Germaniei urmează mai departe să prezinte premierului României aceste necesităţi sau cum poate răspunde conducerea guvernului Germaniei la aceste „necesităţi” eventual în Germania.
Mai departe, se subliniază potenţialul oferit de „rezervele de gaze naturale valabile pentru câteva decenii, care, împreună cu hidrogenul, vor sta la baza transformării verzi a producţiei de energie”, dar investitorii solicită cancelarului Olaf Scholz „un cadru de reglementare a energiei care să sprijine mai mult investiţiile”.
Nu prea se înţelege cum poate cancelarul Germaniei sau guvernul german să ofere un asemenea „cadru de reglementare” de vreme ce totuşi acest cadru este constituit din legislaţia românească, votată în Parlamentul României.
Nu mai contează până la urmă exprimarea. Cert este că din toate aceste acţiuni, vizite şi convorbiri nu reiese decât un lucru – foamea de energie a Germaniei pentru următoarele decenii este enormă. Şi fie că se va pune problema importului acestei energii de pe unde se poate - de asta se recomandă investiţiile în reţele - fie industriaşii germani vor căuta să investească aproape de locul unde se produce această energie.
Asta înseamnă că România va putea să-şi joace o carte de acum înainte. Potenţialul energetic local nu este similar ca dimensiune celui de la care a trebuit să se deconecteze Germania. Nu pot fi înlocuite North Stream şi South Stream cu Tuzla-Podişor-Nădlac. Germania s-a legat de gazul rusesc începând din anii 50, printr-o politică de gaz din Siberia contra conducte fabricate de marile concerne industriale germane care nu a ţinut cont de avertismentele americane. În decenii, a apărut cea mai puternică ţesătură energetică interţări, unică la nivel mondial, construită pentru o lungă perioadă între blocuri antagonice ideologic.
Se va vedea ce se întâmplă şi cu hidrogenul, unde sunt multe discuţii dar deocamdată fezabilitatea proiectelor nu este demonstrată practic, sau cu biocombustibilii, unde am avut deja o închidere în circumstanţe neclare a unei mari fabrici cu capital elveţian în Oltenia.
Acum, dacă suntem ceruţi, ce vrem la schimb? Cine se pune la masă şi să transmită Germaniei: noi vrem asta, asta şi asta? Cum de companiile germane se pot coaliza, pot căpăta o voce comună, îşi stabilesc de comun acord interesele, acţionează împreună şi pot ajunge să ceară propriului cancelar să aibă grijă să urmărească schimbarea legislaţiei într-o ţară sau alta care le interesează?
Cine vine de partea cealaltă? Unde sunt oamenii de afaceri români, industriaşii locali care să îşi clarifice intenţiile şi interesele, să găsească o convergenţă şi în parteneriat cu guvernul, oricare ar fi el, să spună ce are nevoie pentru a trece de la economia de valoare scăzută de astăzi, cu o treime din salariaţi câştigând salariul minim pe economie, la o economie a valorii?
Unde e planul? Măcar ne putem pune în oglindă. Ce fac ei, facem şi noi. Adevărat, suntem la scara de 1 la 100, dar putem încerca o simetrie a mişcării. Învăţăm.
Germania are o reţea de 500.000 km de conducte de gaz metan, la o suprafaţă de 350.000 km pătraţi. Ungaria are 100.000 km de conducte, la o suprafaţă şi populaţiei la jumătate faţă de a României.
România are 50.000 km de conducte, cu toată stradănia Transgaz din ultimii ani de a extinde reţeaua de transport pentru a permite dezvoltarea reţelei de distribuţie, la o suprafaţă de 235.000 km pătraţi.
Nu poţi să ai industrie fără energie. Ungaria a avut în 2023 exporturi de 150 miliarde de euro, triple faţă de 2009 şi a declarat excedent de cont curent de 0,5% din PIB. România a avut exporturi de 93 miliarde de euro şi cel mai mare deficit de cont curent din UE anul trecut, de 7% din PIB.
Energia nu este un scop în sine. Nu cresc salariile în România şi numărul de angajaţi proporţional cu miile de metri cubi de gaz extrase din Marea Neagră, cu panourile solare instalate sau cu eolienele ridicate. Energia este necesară pentru industrie, pentru industria alimentară, unde balanţa comercială e la minus 5 miliarde de euro şi creşte în fiecare an, pentru industria chimică, pentru cea farma. Sau pentru centrele de date, de care va fi nevoie acută odată cu asimilarea soluţiilor de inteligenţă artificială.
Deocamdată suntem priviţi destul de condescendent la nivel de parteneriat antreprenorial. Capitalul local însă se formează. Reprezentarea sa şi a intereselor, pe sectoare, va deveni misiunea pentru următorii ani. Dacă vrei să ai politică economică naţională. Altfel, eşti în bătaia ploii, de oriunde ar bate vântul.
