Un simptom specific lunii decembrie, cu care ne-am întâlnit deseori în trecut, chiar dacă nu în fiecare an, şi-a făcut reapariţia acum vreo săptămână pe piaţa noastră valutară. Leul a manifestat o tendinţă de depreciere. Dacă pe 9 decembrie cursul era 4,43 – lei pentru un euro! –, pe 10 decembrie a urcat la 4,44, pe 11 decembrie la 4,45, pe 12 decembrie la 4,46. Luni, 15 decembrie, la redeschiderea pieţei, am înregistrat încă un salt, până la 4,47, curs cu care s-a încheiat şi ziua de marţi 16 decembrie. Şi cum mulţi comentatori din mass-media s-au arătat îngrijoraţi, influenţând şi publicul, cred că o analiză făcută „la rece“, fără emoţii, este singura în măsură să ofere o concluzie raţională.
De multe ori, privind departe se vede mai bine ce se întâmplă aproape. În Polonia, ţară a cărei piaţă valutară e privită cu interes sporit de analiştii noştri, cursul (zlot-euro) a fost luni de 4,1761 iar marţi a sărit la 4,1935, pentru ca mai spre seară să fi fost făcute tranzacţii la cursuri şi mai mari, până la 4,2360. Depreciere semnificativă. La fel în Ungaria. Aici, cursul (forint-euro) a fost luni de 307,86 iar marţi a sărit la 312,60; spre seară, tranzacţiile au ajuns la un curs de 313,80. Prima observaţie demnă de a fi reţinută: simptomul se manifestă în toată regiunea.
A doua observaţie: în decembrie 2014, pe pieţele valutare din zonă, în perioada 9-16, lichiditatea a scăzut uşor. Şi monedele s-au depreciat. Ceea ce nu înseamnă că va fi aşa întreaga lună. Rareori, într-un lung şir de ani precedenţi, fluxul deprecierilor a durat o lună întreagă. Dar cauza e mereu aceeaşi: multe companii private dau concedii în masă ori chiar îşi întrerup activitatea între Crăciun şi Anul Nou.
Restrângând acum analiza la piaţa noastră valutară, voi nota că leul nu se depreciază… ci se apreciază. Să judecăm.
Contează nu ce ne arată calculele făcute timp de câteva zile, ci rezultatele dintr-un an întreg. Între ianuarie şi decembrie 2014, cursul leu-euro a urcat, apoi a coborât, un timp s-a mişcat în linie dreaptă, iar acum, trăgând linie, vedem că după o creştere cu 2,16 la sută timp de 12 luni, în cele şapte zile de depreciere din decembrie moneda noastră a pierdut 1,35 de procente. A rămas, deci, o apreciere de aproape un procent. De apreciere!
Reflexul de îngrijorare, legat de piaţa valutară, e vechi de 25 de ani. Şi, iată, n-am scăpat încă de el. Adevărul este că porniserăm la drum, în decembrie ’89, cu un leu anemiat. Populaţia a avut nevoie, an de an, de tot mai mulţi lei ca să cumpere tot mai puţine mărfuri. O întrebare obsedantă se făcea deseori auzită: „De ce trebuie să dăm atât de mulţi lei pentru un dolar?“... Problema exista şi societatea românească avea o nevoie stringentă de dolari. Sigur, ar fi fost o cale de a reduce substanţial preţul valutei: ca Banca Naţională să stabilească un curs fix, ca înainte de 1990. Ar fi putut hotărî: 1 dolar â 14 lei. Dar cine ar fi înghiţit minciuna şi ar fi venit aici să ne vândă nouă dolari cu 14 lei bucata?! Dacă însă toate celelalte mărfuri se scumpeau, de la pâine la curentul electric, preţurile fiind libere, cum să fi fost menţinut dolarul la preţ fix?
Leul se deprecia. Dacă, în noiembrie 1991, cursul unic fusese de 1 dolar â 180 de lei, în mai ’93 ajunsese deja la 650 de lei. În octombrie a fost depăşit pragul de 1.000 de lei. În februarie 1994 a fost trecut pragul de 1.500 de lei. Şi era aproape de 1.700 de lei la 1 august 1994, când a început jocul liber al pieţei valutare. Şi a tot urcat până în 2004, când fluxul s-a inversat.
Apreciere, deci, în loc de depreciere. Până în iulie 2007, când am avut record de apreciere. Apoi, sub influenţa vremurilor ce anunţau nori de criză în toată lumea, leul iar s-a depreciat. Un timp. Anii de criză, toţi, au fost ani de stabilitate a pieţei valutare. Şi a cursului.
Acum avem inflaţie sub 2 la sută. Şi leul se apreciază. Pe termen lung.
E un motiv de spaimă o depreciere de 7 zile?
