O creştere economică sustenabilă în 2015, de care avem nevoie ca de aer, va fi posibilă numai continuând restructurarea. Necazul e că timp de 25 de ani, din 1990 şi până în 2014, desfundarea canalelor restructurării a întârziat. Nu vor fi însă posibile noi întârzieri fără să plătim scump. Transformarea companiilor din economie, în special a celor de stat, în unităţi producătoare de bani numai o restructurare profundă o va aduce. O astfel de transformare, absolut necesară, e însă o marfă scumpă.
Restructurarea nu poate fi confundată cu disponibilizări de personal, cum cred multe patronate sau mulţi manageri din companii private ori de stat. În esenţă, trebuie să avem în vedere trecerea la un alt model al PIB-ului, mai apropiat de producerea bunăstării. Acum însă, nici populaţia, nici şefii din economie, în mare parte, nu văd că „standardul de viaţă” este un concept legat strâns de productivitate şi de rentabilitate, de inovaţia tehnică, de cultul lucrului bine făcut. În ultimă instanţă, de valoarea adăugată sustenabilă.
Vom pleca la drum, în 2015, de la un adevăr enervant pentru noi: acela că în topul creşterii economice pe locuitor, în Uniunea Europeană, suntem cei din urmă. Noi ocupăm locul 27, între cele 28 de ţări ale Uniunii Europene. Iar Bulgaria ocupă ultimul loc. Dacă societatea românească va înţelege importanţa lucrului bine făcut şi va fundamenta în sfârşit un lanţ de avantaje competitive, fiindcă atâtea câte avem nu ne ajung, vom putea scăpa de acest nefericit loc 27. Şi vom începe să urcăm.
Înainte de orice şi, poate, mai mult ca oricând, societatea românească are nevoie de un nou suport pentru o solidaritate reală. Cum şi l-ar putea asigura? Desigur, prin câteva reuşite certe, care să redeştepte încrederea şi speranţa în viitor. Dacă vom reuşi, în 2015, să avem, după recesiunea din 2009-2010, un al cincilea an consecutiv de creştere economică plus, în combinaţie cu o inflaţie în coridorul de ţintire, un astfel de rezultat se va reflecta şi în nivelul de trai. Chiar începând de anul viitor. Şi speranţa ar putea reînvia.
Sintetizând, problema problemelor este mişcarea economiei româneşti pe linia unor performanţe sigure, a eficienţei şi productivităţii înalte. Proces anevoios şi cu deosebire costisitor. Dar un proces pe deplin posibil încă din 2015. Ar fi cea dintâi dintre reuşitele care să reaprindă speranţa. Am putea chiar să începem să scăpăm de starea de spirit bolnăvicioasă ce a cuprins societatea în întregul ei. Şi a moleşit-o. Practic, s-a pierdut mult din credinţa că trenul Uniunii Europene va purta societatea noastră către gara Bunăstării, fapt ce a făcut să crească numărul euroscepticilor. Şi s-a pierdut încrederea că într-un viitor apropiat trenul ar putea fi urnit din loc cu propriile noastre locomotive. Adevărul este că nici populaţia, nici economia nu mai pot întârzia aşteptând ca bunăstarea să vină sub forma consumului pe datorie ori a unor mese gratuite. Şi nu poate nimeni, de nicăieri, în aceste condiţii, să le spună românilor cum vor trăi în anii viitori, cât vor câştiga şi ce vor reuşi să cumpere cu banii încasaţi. Şi nici când vor scăpa de abisul conjunctural în care înoată acum, în vremea crizei. Starea de aşteptare nu-i decât un mod de a lungi boala.
O repetare mecanică a practicilor ar fi dramatică. Dacă însă, în 2015, vor fi exersate deschideri mai sigure, vom învăţa o nouă concepţie de joc şi va exista o altă miză, cea firească, societatea românească s-ar putea alege cu rezultate remarcabile. Deschiderea nu poate fi decât aceeaşi: cu investiţiile. Dar făcută cu o mai bună judecată.
