Opinii

Eugen Rădulescu, BNR: O situaţie foarte complicată. Cum ieşim la lumină? (II)

Eugen Rădulescu, BNR: O situaţie foarte complicată....

Autor: Eugen Radulescu

28.08.2023, 15:35 1276

În urmă cu două cicluri electorale, prin 2015, a început un fel de competiţie pentru atragerea alegătorilor, cum altfel, decât prin acordarea unor facilităţi fiscale. Alegerile din 2016 au trecut, facilităţile au rămas. Mai puţin obişnuit, noul guvern, instalat după alegeri, în anul 2017, a continuat în forţă generozitatea fiscală, prin aplicarea complet iraţională a aşa-zisei teorii «wage-led growth» – o prostie absolut monumentală, care a devenit punctul culminant, momentul rupturii totale a echilibrului bugetar, după care bugetul a mers dintr-o cârpeală într-alta. Până am ajuns, azi, într-o situaţie deosebit de critică : stocul datoriei publice a trecut de 50 la sută, deficitul din 2023 este de 6 la sută din PIB şi creşte precum Făt Frumos, PNRR riscă să devină cea mai formidabilă oportunitate – ratată. Remedierea situaţiei nu poate să întârzie, iar magnitudinea problemelor obligă la un ansamblu serios de măsuri.

O situaţie foarte complicată. Cum ieşim la lumină din criza deficitului public? (I)

 

După părerea mea, remedierea situaţiei poate şi ar trebui să pornească de la anularea, cât mai rapidă, a facilităţilor fiscale acordate cu diverse scuze, dar care în final au făcut praf orice logică a politicii fiscale. Aceste însemnări se vor concentra asupra acestei teme. Remarc mai întâi faptul că s-a împământenit solid ideea că facilităţile fiscale rezolvă orice problemă şi, o dată acordate, ele nu mai sunt eliminate în veci. În loc să existe o competiţie sănătoasă, pentru performanţă personală mai bună, efortul se mută în a accede într-o poziţie care oferă un privilegiu fiscal: mai multă bunăstare pentru mai puţină muncă. Tocmai faptul că s-a ajuns atât de departe pe această cale ar justifica o decizie politică fermă: toate facilităţile deja acordate îşi încetează aplicabilitatea şi nu se acordă alte facilităţi decât punctual, pentru investiţii foarte mari (să spunem, de la 50 milioane de euro în sus) şi pentru o perioadă precis delimitată, nu mai lungă de 5 ani. Ar fi ideal un acord politic de a continua această politică fermă şi clară în următoarele 3 cicluri electorale, cel puţin.

Ştiu că anularea facilităţilor fiscale va fi un demers dificil politic, mai ales cu un an înaintea alegerilor. Dar şansa de succes, inclusiv în planul impactului pentru corectarea deficitului, este mai mare dacă aria de acoperire a anulării facilităţilor este mai cuprinzătoare şi dispare argumentul «dacă se poate pentru x, de ce nu şi pentru y?». Nu am informaţii legate de toate facilităţile în vigoare. De aceea, ceea ce voi arăta mai jos are doar rolul de a ilustra demersul pe care l-aş considera de dorit din partea autorităţilor, întrucât contribuie şi la rezolvarea unei probleme acute în prezent, şi la un cadru fiscal mai echilibrat, cu avantaje semnificative pe termen lung, tocmai pentru că adevăraţii câştigători ar fi investitorii care îşi bazează performanţa pe rezultatele propriei activităţi, nu pe pomeni fiscale.

Întâi, este de adoptat fără întârziere un regim al taxei pe valoarea adăugată (TVA) mult simplificat, cu doar două cote (19 la sută, cota standard, şi 9 la sută numai pentru produsele alimentare, fără zahăr, băuturi şi dulciuri) şi fără excepţii. Aş aşeza pe primul loc această măsură întrucât se poate aplica imediat, iar rezultatul se vede fără întârziere. Am înţeles discuţia legată de cărţi, ba chiar am aflat cât de dramatică va fi eliminarea cotei de 5 la sută pentru sălile de fitness, sau pentru construcţia de locuinţe. În toate cazurile, vorbim despre argumente valabile de fapt pentru orice activitate umană – pentru toate, o cotă de favoare la TVA este mai bună decât cea standard. De aceea, nu trebuie să existe deloc excepţii; una singură o va justifica pe a doua şi tot aşa. Iar pentru eventuale politici de stimulare a unui domeniu sau altul, există şi alte pârghii, cum ar fi, de exemplu, creditele prin programul pentru prima casă. Cât despre sălile de fitness, cel puţin la clubul la care merg eu, reducerea acordată acum câţiva ani TVA s-a găsit, integral, în veniturile sălii: abonamentul nu s-a ieftinit nici măcar cu un leu.

Următoarea pe listă este exonerarea de la plata unor impozite şi taxe pentru anumiţi salariaţi. De peste două decenii sunt aici lucrătorii din IT – o măsură utilă, la începutul anilor 2000, dar care acum este perfect aberantă: unii dintre cei mai bine plătiţi salariaţi sunt scutiţi de impozit pe venit. Dar toate celelalte scutiri (pentru constructori, pentru agricultori, pentru cercetători şi câte or mai fi) trebuie eliminate. Toate, pentru că, repet: ideea că este posibil să avem mai multe categorii de plătitori de taxe trebuie să dispară – pentru echitate, ca şi pentru creşterea, absolut necesară, a veniturilor statului.

Pe locul al treilea aş aşeza eliminarea facilităţii fiscale pentru ceea ce în mod abuziv se intitulează microîntreprindere. Când s-a introdus, această facilitate a vizat simplificarea procedurilor fiscale, pentru activităţi economice pentru care calcularea profitului, inclusiv eventuala verificare a calculelor de către controlul fiscal, erau excesiv de complicate şi nejustificate de rezultatul obţinut. A taxa cu 1 la sută venitul total al unei microîntreprinderi este raţional şi eficient. Iar facilitatea nu are decât obiectivul de a simplifica sistemul fiscal, nu de a oferi o portiţă pentru a plăti cat mai puţin ca impozit pe profit. Dar când «microîntreprindere» s-a numit şi ceva care are venituri de 1 milion de euro pe an, ba se poate să aibă şi «fraţi» cu acelaşi proprietar sau cu soţul/soţia/fiul proprietarului, avem de-a face cu o evidentă formă de «optimizare fiscală». Este nesănătos pentru echitatea în afaceri şi păgubos pentru buget. Iar datele centralizate de Banca Naţională arată cum o facilitate rezonabilă se transformă într-o goană pentru «optimizare fiscală».

Astfel, în anul 2022 erau înregistrate aproape 728 de mii de microîntreprinderi, din care peste 68 la sută aveau o cifră de afaceri totală mai mică de 50 de mii de euro, iar cele cu o cifră de afaceri între 50 şi 300 de mii de euro reprezentau alte 23 de procente din total.

Microîntreprinderile cu valori ale cifrei de afaceri de peste 300 de mii de euro erau puţin peste 51 de mii, adică 7 la sută din numărul microîntreprinderilor. Pentru o ţară cu nivelul preţurilor din România aceste 7 la sută din microîntreprinderi ar trebui reclasificate drept plătitori de taxe obişnuiţi. Merită semnalat, totodată, faptul că numărul total al microîntreprinderilor a crescut cu 16 la sută în cinci ani; dar în cazul “microîntreprinderilor” cu cifre de afaceri de peste 300 de mii de euro creşterea a fost cu nu mai puţin de 80 la sută în acelaşi interval. Pentru această conduită nu fac o vină antreprenorilor; aceştia au identificat portiţa legală pentru “optimizare fiscală” şi au procedat în consecinţă. De aceea, reducerea plafonului pentru încadrarea în categoria microîntreprinderi până la 500 de mii de euro în acest an este un pas în direcţia corectă. Ca, de altfel, şi măsurile discutate în spaţiul public privind coborârea acestui plafon la 300 de mii de euro, ca şi impozitarea cu 3 la sută a firmelor care înregistrează rate ale profitului foarte ridicate. Aceste măsuri nu descurajează investitorii, ci doar reduc pe un palier mai rezonabil favorurile fiscale de care se bucurau unii întreprinzători. Un pas înainte, chiar dacă opinia publică este asaltată cu abordări pro-domo ale celor care au plătit impozite derizorii, iar acum, vai, vor plăti ceva mai mult.

Nu trebuie pierdute din vedere nici «optimizările fiscale» realizate prin angajări mascate sub forma de «colaborare», respectiv «persoane fizice autorizate» sau «profesii liberale». Ştiu că aici calc într-un muşuroi colosal de privilegiaţi, care au salariul minim pe cartea de muncă şi «colaborează» cu acelaşi angajator pentru sume care pot fi de multe ori mai mari decât salariul. Asta este însă o formă, perfect legală acum, de a fura de la ceilalţi contribuabili, care nu au găsit drumul spre «optimizare fiscală». Un bine-cunoscut avocat, care a fost şi secretar de stat în Ministerul Finanţelor, recunoştea onest că el plăteşte taxe pe venit mai mici decât secretara lui – ceea ce nu are sens. Am înţeles că unii avocaţi au explicat că o taxare pentru sănătate la venitul obţinut ar însemna o dublare a poverii fiscale, fără vreun câştig pentru ei. Aici au dreptate. Doar că eu, care am plătit mereu impozite şi taxe fără vreo facilitate, aş vedea invers lucrurile: până acum, timp de zeci de ani, ei au plătit doar jumătate din cât ar fi trebuit să plătească, dacă nu aveau portiţa legală a «profesiilor liberale»… Nu cred că este aici locul unor detalii de ordin tehnic. Obiectivul şi normal, şi sănătos în plan social, este ca veniturile din muncă să fie impozitate similar, iar portiţele pentru a plăti cât mai puţin statului să nu existe.

Închei aici discuţia despre venituri ale statului care sunt ciuntite prin îngăduinţa legiuitorului, pentru a ridica o problemă deosebit de gravă, referitoare la o cheltuială bugetară care tinde să devină copleşitoare: pensiile speciale. Iar aici, pentru a nu exista confuzii semantice, includ toate pensiile care: (i) se calculează cu altă bază a veniturilor decât cea standard; (ii) se acordă pentru o altă vechime decât cea standard; şi/sau (iii) se acordă de la o altă vârstă decât cea standard.

Am sa încep discuţia cu ultima problemă, cea a vârstei de pensionare, pentru că aceasta este cel mai aberant privilegiu care poate fi acordat de un stat, iar el NU EXISTĂ NICĂIERI în Uniunea Europeană. Adică, să fie clar: chiar pentru profesiile pentru care vechimea pentru acordarea pensiei este de 20 de ani de activitate, pensia NU se acordă înainte ca beneficiarul să atingă un prag de vârstă. Iar argumentele pentru o asemenea conduită sunt multe şi foarte puternice.

În primul rând, persoana care iese la pensie pe la 45-50 de ani este în plină putere. A ieşi din activitate este un blestem cu o poleială atrăgătoare. (Dacă persoana respectivă nu iese din activitate, ci lucrează şi ia şi pensie – aceasta este o aberaţie morală. Doar că este destul de improbabil ca pensionatul special să poată să lucreze mai mulţi ani, apar inevitabil conflicte, a căror rezolvare va fi, la un moment dat, terminarea activităţii.) În 2-3 ani, dacă nu mai devreme, frustrarea pentru a fi ajuns neica nimeni, un pensionar bine plătit şi atât, devine copleşitoare.

În al doilea rând, experienţa profesională ajunge spre apogeu tot la aceeaşi vârstă. Societatea are de pierdut enorm prin pensionarea unor oameni, în plină putere, care ies de pe piaţa forţei de muncă şi lasă locul altora, care au nevoie de ani şi ani pentru a deveni experţi în domeniul respectiv. Iar cazul cel mai flagrant este al judecătorilor. Revin cu sublinierea că NICĂIERI nu există judecători pensionari la 50 de ani. Nicio ţară nu este atât de bogată sau necugetată să dea cu piciorul unei experienţe profesionale inestimabile. Cu excepţia României.

Pe măsură ce numărul celor care se lasă seduşi de privilegiul de a ieşi la pensie înainte de a fi împlinit 50 de ani creşte, avem situaţii colosal de grave, datorate irosirii experienţei de la maturitate a foarte multor oameni. Tragicul caz de la 2 Mai, unde două vieţi tinere au fost spulberate, are printre cauze profunda lipsă de experienţă a poliţiştilor din trafic, care este urmarea naturală a pensionării poliţiştilor cu experienţă, în plină maturitate. Aceasta este calea pe care vrem să mergem? Să luăm vieţi tinere, pentru ca adulţi sănătoşi să poată să iasă la pensie la 45 de ani, după care să taie frunze la câini încă 30-40 de ani, pe bani publici? Dacă aş fi citit aşa ceva într-un roman al lui Kafka aş fi spus că merge prea departe cu imaginaţia.

În al treilea rând, coeziunea societăţii are grav de suferit. Însuşi sentimentul naţional este în pericol, dacă persistăm în a avea două categorii de cetăţeni: pe de o parte, marea majoritate, care muncesc peste 40 de ani pentru o pensie care este sub 40 la sută din ultimul venit. Pe de altă parte, privilegiaţii, care ies la pensie după 20 de ani, pe la vârsta de 45 de ani, cu o pensie mai mare decât ultimul salariu, şi care se va tot indexa până la sfârşitul vieţii «specialului». O ţară normală nu îşi poate permite ca o parte dintre cetăţeni să dobândească venituri exorbitante din bani publici, pentru a se odihni de pe la 45 de ani până la sfârşitul vieţii: asta duce inevitabil la nemulţumiri sociale, la conflicte între grupuri sociale, la un sentiment de frustrare care atrage, pur şi simplu, părăsirea ţării. Pe măsură ce trece timpul, numărul «specialilor» va tot creşte, falia din societate devenind prăpastie. Iar principiul constituţional, potrivit căruia toţi oamenii sunt egali în faţa legii va fi doar o batjocură, aşa cum a scris, acum aproape 80 de ani George Orwell: toate animalele sunt egale, doar că unele sunt mai egale decât celelalte!

În sfârşit, dar nu în cele din urmă, problema costului bugetar este colosal de serioasă. Acum se cheltuie cam 1 la sută din PIB pe pensii speciale. Nu pare mult. Dar în fiecare lună ies la pensie alte valuri de «speciali», toţi cu salarii mari, care vor avea pensii mai mari decât ultimul salariu, pentru multe zeci de ani de aici înainte. Estimez că nu vor trece mai mult de 5 ani înainte de a ajunge la 2-3 la sută din PIB, iar în 10 ani vom cheltui mult mai mult pentru pensii speciale decât pentru învăţământ. Aceasta este calea spre progres a României? Sau este drumul care duce fix la o ţară eşuată?

De aceea, susţin, cu toată fermitatea: prima decizie care trebuie adoptată, cât mai urgent, este încetarea aplicabilităţii prevederilor legale care permit pensionarea înainte de vârsta standard. O discuţie ar putea să existe pentru personalul militar din armată, unde de altfel şi în prezent există reglementări pentru creşterea treptată a vârstei de pensionare – doar că, posibil, există «portiţe» pe unde se strecoară unii, mai egali. Dar, în rest, vârsta de pensionare trebuie să fie cea standard. Şi pentru judecători, şi pentru personalul Ministerului de Interne, şi pentru toţi ceilalţi privilegiaţi de azi. Această decizie nu ar trebui să întârzie. Este, până la urmă, o chestiune de securitate naţională! Dar nu în direcţia în care privilegiaţii de azi pretind ca ar fi, ci exact invers!

Cât despre profesiile unde nu poţi fi performant până la vârsta de 65 de ani (mie mi-a fost dat exemplul balerinilor; este clar, nu-i aşa, faptul că balerinii nu pot dansa pe scenă până la vârsta normală de pensie este explicaţia pentru care ies la pensie de la 45 de ani poliţiştii de proximitate!) ; dar există întotdeauna activităţi pe care le pot desfăşura, după o anumită vârstă, să spunem, chiar balerinii. Sau, eventual, pot ieşi la pensie mai devreme, cu diminuarea drepturilor de pensie. Ştiu, nu îmi voi face prea mulţi prieteni cu această abordare. Cred însă că a venit vremea sa fim lucizi, să încheiem segregarea socială gravă, care va avea efecte dramatice în plan social şi economic.

Nu voi intra aici în discuţii pe tema modului de calcul al «pensiilor speciale» până la dispariţia lor totală. Dar aceasta va trebui să se întâmple, chiar dacă, în prezent, dând cinstea pe ruşine şi încălcând grav chiar constituţia pe care ar trebui să o apere, Curtea Constituţională ţine cu dinţii şi cu ghearele de un privilegiu pe cât de absurd legal, pe atât de neruşinat de mare, în cazul magistraţilor. În măsura în care cei nouă dumnezei din CCR vor avea o urmă de decenţă şi vor înţelege că au sărit foarte mult peste cal, cu privilegii de nabab, problema se poate rezolva, treptat, prin modificarea modului de calcul al pensiilor, prin impozitarea specială a părţii acordate peste nivelul rezultat din calculul unei pensii obişnuite şi aşa mai departe. Ar trebui însă ca cei nouă dumnezei să redevină oameni, cu bun simţ.

Dacă acest lucru nu se va întâmpla, există şi soluţia radicală: realizarea unui text de lege care abrogă imediat şi definitiv toate pensiile speciale, le recalculează pe cele aflate în plată – iar textul respectiv devine subiect de referendum constituţional, la unul din cele 4 rânduri de alegeri de anul viitor. Acest text poate prevedea ca prin Constituţie să fie interzisă acordarea de pensii, la alte vârste şi în alte condiţii decât cele valabile pentru toţi cetăţenii. Textul respectiv ar putea cuprinde, de exemplu, următoarele:

“În aplicarea prevederilor art. 16. al.1 al Constituţiei României, de la data publicării acestei legi în Monitorul oficial îşi încetează aplicabilitatea toate legile care stabilesc regimuri preferenţiale pentru unele categorii socio-profesionale în privinţa vârstei de pensionare şi/sau a modului de calcul al pensiilor, iar plata oricărei pensii în baza acestor legi încetează de la aceeaşi dată. Persoanelor care îndeplinesc condiţiile de pensionare potrivit legislaţiei în vigoare li se recalculează drepturile de pensie, cu includerea în calcul a tuturor veniturilor pentru care au fost plătite una sau mai multe forme de pensie. Persoanele care nu îndeplinesc condiţiile de pensionare potrivit legislaţiei în vigoare se vor reangaja, potrivit legii, în funcţii potrivit pregătirii şi experienţei profesionale.”

Nu este uşor. Numărul profitorilor de pe urma banului public şi mai ales forţa politică a acestora sunt formidabile. Vor fi găsite tot felul de pretexte sau de scuze pentru a lăsa portiţe, pentru a păstra privilegii; dacă nu pentru toţi cei «îndreptăţiţi» acum, măcar pentru o parte a acestora. Dar societatea trebuie să se trezească. Avem un deficit bugetar uriaş, care va tot creşte. Şi nu este deloc departe ziua în care nu Uniunea Europeană, nu Fondul Monetar Internaţional, ci altcineva va dicta ce anume trebuie să facem: creditorii României.

Ratarea PNRR (unde pensiile speciale sunt un punct deosebit de sensibil) şi creşterea în continuare a deficitului public vor închide pieţele financiare pentru ţara noastră. Atunci, deficitul va fi acoperit aşa cum o fac ţările-paria: prin scăderea brutală a consumului, creşterea la cer a impozitelor, recesiune economică drastică şi de durată, deprecierea monedei naţionale. Nu suntem acolo. Încă. Este timp pentru un program raţional şi comprehensiv de restabilire a viabilităţii bugetului. Dacă, de exemplu, guvernul va rezolva piatra de moară a pensiilor speciale, iar celelalte măsuri, discutate aici, vor fi adoptate, am convingerea că depăşirea în acest an a deficitului de 4,4 la sută din PIB va fi acceptată şi de UE, întrucât ne-am afla pe cea mai sănătoasă cale de viabilizare a bugetului. Sumele din PNRR vor fi deblocate, ceea ce va spori şansele de accelerare a creşterii economice şi de însănătoşire nu doar a finanţelor publice, ci şi a mediului de afaceri.

Posibil este. Întrebarea este dacă avem oameni politici cu înţelepciunea de a ataca problemele de la rădăcină, cu rezultate de durată. Avem?

 


 

 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

Comandă anuarul ZF TOP 100 companii antreprenoriale
Cele mai citite ştiri
AFACERI DE LA ZERO