Sistemul de intermediere financiară este presupus să mişte economisirea între diverse sectoare economice, între ţări, în funcţie de oportunităţi de investiţii. Aceasta ar fi funcţia sa principală, care implică scrutarea bonităţii celor ce solicită resurse suplimentare, se împrumută. Întrucât este fundamental pentru economia de piaţă (ce are constrângeri bugetare tari în mod obişnuit) să se asigure, în mod instituţional şi prin reguli, de rambursarea creditelor. Dar finanţa (industria financiară) poate avea propriile eşecuri majore şi poate provoca daune economiei în ansamblu, aşa cum se vede în timpul crizelor financiare. Aşa ceva se întâmplă mai ales când funcţia de "trading", de speculaţie, începe să precumpănească în dauna celei de creditare propriu-zisă a activităţii economice.
La o întâlnire recentă a constituentei FMI/BM din care face parte România am auzit un reprezentant străin ce critica demersurile de reglementare a activităţii de hedging, a sectorului umbră în general. Am fost mirat şi, parţial, am replicat întrucât acest tip de argumentaţie este mai mult decât simplist în condiţiile crizei financiare teribile actuale Acea voce mi-a sunat de-a dreptul hollow (goală de conţinut), aeriană, mai cu seamă că evoca nevoia ca trezoreria de stat să pună deoparte resurse pentru salvarea unor bănci comerciale (care au şi fost naţionalizate în parte în ţara respectivă). Zilele trecute au apărut constatări ale celor ce au examinat modul în care bănci mari au manipulat Libor - de-a dreptul fraudulos. Şi când te gândeşti la declaraţiile şefilor unui JP Morgan, Barclays etc., care vorbesc despre responsabilitate socială, despre etica afacerilor în faţa studenţilor la şcolile de business, în discursuri publice. Trăim într-o lume ce pare să-şi fi pierdut compasul...
În rândurile de mai jos vreau să reiau o teza pe care am susţinut-o adesea în ultimii ani, şi anume funcţia destabilizatoare în creştere a finanţei, ca urmare a valului de dereglementare din ultimele decenii - Big Bangul londonez în 1986, renunţarea la legislaţia Glass Steagal în 1999 în SUA, the Commodity Futures Modernization Act din 2000 etc. Raţionamentele de faţă se înscriu în abordarea lui Minsky (de altfel un discipol de vârf al lui Keynes), care a fost reluată cu emfază în scrieri de Alexander Lamfalussy, Andrew Haldane de la Banca Angliei, Joseph Stiglitz (a se vedea de pildă "Risk and global economic architecture: why full financial integration may be undesirable", American Economic Review, May 2010, pp. 388-393). Mă refer aici cu precădere la un aspect: volumul foarte mare de rezerve valutare acumulate de economii emergente în Asia după criza din anii 1997-1998. Este larg îmbrăţişată ideea că aceste rezerve exprimă nu numai economisirea mare din societăţi asiatice, dar şi decizia de politică economică de protecţie/asigurare, prin tampoane puternice, în faţa unor şocuri adverse severe.
Cu mulţi ani în urmă am abordat chestiunea gradului optim de rezerve valutare în ţări în dezvoltare arătând că el este determinat de întâlnirea între costul de oportunitate şi beneficiul deţinerii lor (Revista Economică, nr. 2/1985); că există o dinamică a rezervelor valutare optime ce depinde între altele de: nivelul de subutilizare a resurselor în economie (impus de ajustări de balanţă de plăţi), costul renunţării forţate la importuri productive aducătoare de progres tehnic, rata dobânzii la finanţarea externă pentru reconstitutire de lichidităţi - pe latura costului de oportunitate; de probabilitatea apariţiei crizelor de lichiditate, fenomene interne ce măresc costul ajustărilor necesare şi care adaugă un plus utilităţii rezervelor - pe latura foloaselor deţinerii de rezerve. Concluzia era că episoade de criză de balanţă de plăţi măresc înclinaţia marginală şi totală spre deţinere de rezerve valutare. Ce spuneam atunci poate fi pus în relaţie cu ce s-a întâmplat în economia globală, în ţările industrializate în ultimele decenii: o extracţie masivă de rentă de către finanţa de la restul economiei; supradimensionarea sectorului financiar (în Irlanda, UK, Islanda, SUA, Spania, etc) şi creşterea riscurilor sistemice; diminuarea competitivităţii în nu puţine economii mature (în care s-a mizat excesiv pe industria financiară); operaţiuni recurente de salvare a industriei financiare, care au agravat situaţia bugetelor publice şi au creat o dominanţă a fiscalului asupra politicii monetare; erodarea clasei mijlocii şi mărirea sentimentului de frustrare socială, creşterea incertitudinii (proliferarea de "lebede negre"/fenomene extreme) etc.
Cred totuşi ca nu suficient a fost subliniată problema alocării resurselor din pespectiva constituirii de tampoane (buffere) ca instrumente de apărare. Raţionamentul aici ar fi următorul: dacă teama de şocuri adverse externe (pe cale financiară) este tot mai mare, înclinaţia ţărilor ce nu beneficiază de o monedă de rezervă ca monedă proprie de a a avea rezerve cât mai solide creşte. Aceste ţari, dacă în ansamblu încearcă să-şi diminueze simultan deficite externe, să înregistreze chiar surplusuri, şi dacă încearcă să constituie stocuri de lichidităţi cât mai mari, la nivelul economiei globale putem asista nu numai la accente mercantiliste în extindere (ce pot reduce activitatea economică globala, sau ritmul ei de creştere), dar şi la un volum excesiv de rezerve valutare, la un echilibru global inferior -adică, o alocare globală suboptimă a resurselor.
Trebuie spus că utilizarea unui curs de schimb sub-evaluat ca mijloc de construcţie a avantajelor comparative trebuie să fie şi ea luată în calcul. Intrucât politici industriale, protecţioniste, pornesc nu numai de la teama de şocuri, ci şi de la realitatea că teoria ricardiană/ohliană a avantajelor comparative favorizează o distribuţie statică a câstigurilor în comerţul internaţional, în funcţie de dotarea cu factori de producţie la un moment dat. Iar problema dezvoltării economice este vitală pentru ţările înapoiate, în condiţiile în care există o mare diferenţă între comerţ liber (free) şi echitabil (fair) din punct de vedere al şanselor de surmontare a decalajelor. Însa, una peste alta, o finanţa (sistem financiar) ce destabilizează impinge spre consolidarea rezervelor valutare, atingerea unor praguri care nu ar fi necesare dacă volumul şi intensitatea fluxurilor volatile nu ar fi atat de ample. Aici găsim logica aranjamentelor de la Bretton Woods şi a imposibilităţii coexistentei autonomiei politicii monetare, stabilităţii cursurilor de schimb şi liberei circulaţii a capitalurilor.
Concluzia este că, modul în care finanţa opereaza acum, cu funcţia ei destabilizatoare, provoacă o alocare defectuoasă a resurselor, inclusiv prin acumularea indusă de rezerve valutare necesare. Avem aici înca un argument pentru o reforma radicală a funcţionării sistemului financiar internaţional, a finanţelor globale. Aceasta concluzie este valabila şi pentru funcţionarea zonei euro, a Uniunii Europene.
Daniel Dăianu este consilier al premierului României
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
