Relaţia dintre autorităţile fiscale şi contribuabili s-a îmbunătăţit considerabil în ultimii ani, modul de derulare a inspecţiilor a evoluat, iar perspectiva implementării controalelor la distanţă, punctual, doar în cazurile identificate în baza analizei de risc, conferă încredere cu privire la simplificarea şi eficientizarea procedurilor în domeniu. Cu toate acestea, în practică, există încă situaţii cel puţin discutabile cu privire la tratamentul aplicat contribuabililor, cum ar fi emiterea de către autorităţi a unor decizii de înregistrare fiscală în absenţa unui control prealabil, fără audierea şi chiar fără informarea persoanei juridice vizate. Mai mult, astfel de decizii sunt considerate justificate inclusiv de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din Ministerul Finanţelor.
Situaţii de acest gen sunt întâlnite, spre exemplu, după un control fiscal derulat la un partener contractual al contribuabilului în cauză, când acesta din urmă primeşte o decizie din partea autorităţii fiscale, fără să beneficieze de dreptul de a-şi susţine punctul de vedere. Legislaţia în vigoare permite autorităţii fiscale să emită decizii de înregistrare fiscală din oficiu cu privire la orice contribuabil care activează pe teritoriul României, dar o obligă, în acelaşi timp, să informeze şi să acorde persoanei în cauză posibilitatea să-şi susţină opinia. Însă în niciun caz, într-un stat democratic, cu principii de guvernanţă fiscală bazate pe bună intenţie, autoritatea fiscală nu se poate considera îndreptăţită să emită decizii de o importanţă majoră (cum ar fi impunerea de taxe şi impozite, obligaţia de înregistrare fiscală, schimbarea tratamentului fiscal etc.) fără audierea prealabilă a contribuabilului, în care să i se permită să îşi prezinte punctul de vedere.
În astfel de cazuri, în care contribuabilul primeşte o decizie pe care o consideră nefondată, acesta are dreptul să o conteste, în termenul legal, la Direcţia Generală pentru Soluţionarea Contestaţiilor, recent mutată din cadrul ANAF la Ministerul Finanţelor, tocmai cu scopul de a garanta obiectivitatea soluţionării. În aceste condiţii, este cu atât mai regretabil faptul că nici instituţia care are rolul de mediator al disputelor fiscale nu consideră că o astfel de practică contravine principiilor generale ale fiscalităţii valabile într-un stat european şi, astfel, încurajează abordarea incorectă a inspectorilor fiscali.
Stabilirea sediilor fixe
Concret, situaţii de acest gen sunt întâlnite în cadrul verificărilor derulate de ANAF pentru a stabilii în ce măsură contribuabilii nerezidenţi care derulează operaţiuni pe teritoriul României şi-au stabilit sau nu sedii fixe şi/sau permanente, dat fiind că acest aspect implică o serie de obligaţii fiscale pentru respectivii contribuabili.
În principiu, orice persoană sau entitate care este subiect al unui raport juridic fiscal pe teritoriul României are obligaţia de a se înregistra fiscal. Din acest considerent, în cazul în care organele fiscale consideră că un contribuabil nerezident avea această obligaţie, dar nu a respectat-o, au dreptul să înregistreze respectivul contribuabil din oficiu sau la cererea altei autorităţi care administrează creanţe fiscale, însă doar după audierea contribuabilului. Dreptul acestuia de a fi audiat înainte ca organul fiscal să ia o decizie care să îi aducă atingere reprezintă un drept fundamental, care trebuie să fie aplicat în orice procedură susceptibilă să conducă la luarea unei măsuri individuale care ar putea să afecteze în vreun fel contribuabilul. Regula este valabilă inclusiv în procedura înregistrării fiscale din oficiu sau la cererea altei autorităţi care administrează creanţe fiscale. Desigur, pot exista şi excepţii, însă acestea rămân limitate şi aplicabile în cazuri specifice şi expres individualizate în lege, pentru că altfel dreptul şi-ar pierde caracterul efectiv.
Situaţii desprinse din practică
Cu toate acestea, în practică se întâlneşte tot mai des situaţia în care, ca urmare a unui control efectuat de organele fiscale la un contribuabil român, acestea să considere că un contribuabil terţ, nerezident, cu care entitatea din România are un raport contractual, avea obligaţia să se înregistreze fiscal, dar nu a realizat acest lucru. Ulterior, în baza constatărilor realizate la contribuabilul român, organul fiscal emite decizia prin care dispune înregistrarea fiscală a contribuabilului nerezident, din oficiu sau la cererea altei autorităţi care administrează creanţe fiscale, dar fără să audieze contribuabilul nerezident şi chiar fără să-l înştiinţeze, în prealabil, că face obiectul unei astfel de proceduri de înregistrare.
Practic, contribuabilul nerezident află că a fost înregistrat fiscal în România de organul fiscal doar în momentul în care intră în posesia deciziei de înregistrare, în condiţiile în care şi comunicarea acestei decizii se realizează, uneori, într-o manieră discutabilă de către organul fiscal.
O astfel de conduită din partea autorităţii fiscale care emite decizia nu poate fi justificată prin faptul că înregistrarea fiscală are la bază constatările unui organ de control fiscal, realizate în cadrul unei inspecţii derulate conform legislaţiei în vigoare, aplicabilă în astfel de cazuri, şi care ar conferi garanţii procedurale adecvate.
O astfel de justificare ar fi întemeiată doar în situaţia în care chiar contribuabilul nerezident, care a făcut obiectul înregistrării fiscale din oficiu sau la cererea altei autorităţi, ar fi fost supus unei proceduri de control fiscal. Dacă în acest caz ar putea exista argumente care să susţină că nu mai este necesară audierea contribuabilului nerezident, pentru că deja cunoştea aspectele relevante din cadrul controlului fiscal (argument criticabil, la rândul său), situaţia este complet diferită atunci când controlul fiscal s-a desfăşurat la un terţ cu care contribuabilul nerezident nu are vreo relaţie de afiliere, ci doar o simplă relaţie contractuală.
În orice caz, dincolo de aspectele de tehnică legislativă, un contribuabil nerezident nu poate fi supus unei decizii discreţionare a organului fiscal pe baza unor informaţii obţinute în cadrul unei proceduri de control fiscal desfăşurate la un terţ, de care contribuabilul respectiv nu are cum să ştie şi cu privire la care nu i se solicită punctul de vedere. Fundamentul unei astfel de decizii este şubred, întrucât nu este bazat pe un proces transparent, obiectiv şi imparţial. Or dreptul la audiere este o componentă esenţială a dreptului la apărare a contribuabilului şi a expresiei principiului bunei-credinţe în relaţia dintre contribuabil şi administraţia fiscală, recunoscut unanim în dreptul european şi dreptul român.
În concluzie, o astfel de conduită a organului fiscal sau a autorităţii de soluţionare a contestaţiilor fiscale, în care se încalcă dreptul contribuabilului la audiere, este în dezacord total cu spiritul şi litera legii şi reprezintă un derapaj grav şi un regres considerabil prin raportare la evoluţia legislaţiei şi jurisprudenţei în acest domeniu. Această practică trebuie corectată, pentru o oferi mediului de afaceri local şi potenţialilor investitori încrederea că beneficiază de un tratament fiscal corect din partea autorităţilor române.
Material de opinie de Vlad Boeriu, Partener Coordonator Servicii Fiscale şi Juridice, Deloitte România, şi Bogdan Mărculeţ, Senior Managing Associate, Reff & Asociaţii, Deloitte Legal
