Cuvinte pentru toţi (IV)

Când am făcut public faptul că am lucrat la 10 preşedinţi aiUniunii Scriitorilor, pot recunoaşte fotografiile după cât a fostde prolifică perioada la unul sau altul dintre preşedinţi, după câta fost de benefică pentru literatura română. Mulţi vor zâmbi şi vorspune că atunci finanţarea se făcea de la partid. Aşa şi este, dareu cred că, trăind aproape toate acele momente, acei bani nu aufost risipiţi. Sigur că erau scriitori care goleau fondul literardintr-o anumită zi printr-o singură semnătură, dar ceea ce mai ştiusigur e că tinerele talente primeau finanţare prin trimiterea lorla casele de creaţie.
Începând cu Beniuc şi, în special în timpul mandatului lui ZahariaStancu, când festivităţile se derulau pe Şoseaua Kiseleff, aveaisenzaţia că totul se petrece într-un cuib, cu mult spaţiu verde înjur. Apoi, grădina-restaurant Doina, aflată la câteva zeci demetri, ca o sală de aşteptare de dinaintea şi de după momenteleimportante din clădirea de-atunci a Uniunii Scriitorilor. La Doinaaşteptai rândul la casierie şi tot acolo te-ntorceai. Dupăcutremurul din 1977, sediul s-a reîntors cu totul în CaleaVictoriei nr. 115. Toţi s-au mutat de nevoie acolo, sediul dinKiseleff fiind transformat, pe vremea lui Virgil Teodorescu, într-oambasadă. Şi sediul revistelor din Bulevardul Ana Ipătescu, undefuncţionau majoritatea revistelor literare, dacă nu chiar toate(precum Gazeta literară sau Luceafărul, despre care vom vorbiseparat) a fost vândut ambasadelor. A fost un business al statuluiromân. Se spune că dacă ar fi trăit Stancu, nu s-ar fi întîmplataceastă lovitură pe la spate dată scriitorilor. Şi-aşa a dispărutgrădina Doina şi a început să funcţioneze grădina din CaleaVictoriei nr. 115, cu celebra "madam" Candrea (unii îi spuneau"madam" Candrea, alţii doamna Candrea - asta ca să nu supăr penimeni).

Te simţeai perfect acolo, preţurile erau mici, se bea, semânca, casieria era la parter şi nu se putea ca unul dintrecomeseni să nu ia nişte bani. Te făcea să te simţi ca la mamaacasă, numai că mama nu ţi-ar fi dat voie să bei aşa de mult. Astanu înseamnă că scriitorii veneau acolo numai pentru a se ameţi. Sefăcea literatură între două fripturi şi două şpriţuri. În plus,erau şi nişte prăjituri absolut delicioase numite ciupercuţe şicelebrele pricomigdale. Restaurantul funcţiona începând de la masade prânz, iar terasa se deschidea după ora 18.00, astfel că dupămasă te puteai muta în grădină. În plus, Uniunea plătea masascriitorilor mai puţin avuţi. (august 2010)

În tinereţe am pierdut foarte mult timp tăind, cum se spune,frunză la câini. Aşa că nu am avut încotro şi, la bătrâneţe, m-amfăcut mai harnic. Trebuie să recuperez timpul pe care l-am pierdutfie la cârciumă, fie hoinărind aiurea prin oraş. Şi apropo decârciumă, de cafenea, de boemă. Uneori cârciuma e la fel deimportantă ca şi biblioteca. Un scriitor trebuie să cunoască viaţa.Viaţa n-o cunoşti numai din cărţi, ci intrând în contact cu ea. Lacârciumă întâlneşti situaţii limită. Întâlneşti tot felul deoameni, tot felul de caractere. Acolo se discută apăsat. Se despicăfirul în patru. Se fac tot felul de spovedanii, mărturisiri,promisiuni şi jurăminte. La un pahar de vin omul devine maisentimental, trăieşte mai apăsat. Îşi iese din haina lui strâmtă.Stând de vorbă cu el, începi să-i înţelegi păcatele. Nu degeabaCaragiale îşi pierdea timpul la berărie. De acolo îi veneausubiectele... Acum intru în localuri destul de rar. Nu mai amrăbdare să stau prea mult la cârciumă. Dar ceea ce am auzit şi amînvăţat în tinereţe îmi este de folos acum. Pot imprima frazelor pecare le aştern pe hârtie un anumit ritm, o anumită frenezie. Otrăire paroxistică.

La proză trebuie să ai continuitate. În cazul romanului, odatăprins ritmul, trebuie să faci efortul să-l continui scriind zilnic.Există riscul de-a te plictisi. Sau de a ceda tentaţiilor de totfelul. În momentul când scrii un roman, trăieşti, ca să zic aşa,într-o lume paralelă sau aproape paralelă. Aparent, eşti acelaşiom. Dar nu eşti chiar acelaşi. Te scoli, îţi iei micul dejun,scrii, te duci la slujbă. Urmezi programul cotidian. Dar romanul teînsoţeşte ca o umbră. Tot ce faci şi tot ce spui îşi va găsirezonanţă în el. Eşti absent. Răspunzi la întrebările celorlalţi,dar interlocutorul simte că eşti preocupat de altceva. Că-lingnori. Apar suspiciunile. Replicile tale par bizare. Cuvintele pecare le auzi cauţi să le aşezi în fraze. Te gândeşti dacă nu cumvadialogul pe care-l porţi să-l foloseşti la ceva şi în romanul pecare-l construieşti. Nu este prea uşor să trăieşti în preajma unuiom care scrie o carte, zău aşa. Simţi că te ignoră. Că gândurilelui sunt îndreptate spre un alt obiect.

În momentul în care scriu proză, sunt obsedat de proză. Delumea pe care o construiesc acolo. Trăiesc în interiorul ei.Scrierea unui roman e o aventură existenţială teribilă.Construieşti o lume din nimic. Şi la un moment dat eşti dominat deea. Fiecare personaj îşi are statutul său şi linia sa de evoluţie.Eşti legat de el printr-un fel de cordon omblilical. Prima dată îlnaşti tu, apoi te naşte el. În sensul că tu eşti cel care tedezvolţi în interiorul său. Nu un tu întreg. Şi doar o partedin el. Sondându-ţi inconştientul, accesezi arhetipurile. Şi, odatăaccesat acest univers halucinant, începi să te mişti cudezinvoltură în interiorul lui. La poezie e altceva. Poezialucrează cu esenţele. Aici nu dezvolţi, ci condensezi nişte gândurişi nişte sentimente pe care le-ai trăit sau poate le vei trăicândva. (iunie 2010)

Am făcut de la spectacole cu un interpret la spectacole cu maimult de zece mii de interpreţi, teatru, tv, film, radio, operă, daram ratat şansa de a face spectacole de circ. Şi recunosc căseducţia pe care acest gen o poate exercita este uriaşă. Circuleste un spectacol cu o tradiţie milenară, cu succesul asigurat delibertatea invenţiei şi de varieteatea nesfârşită de soluţii. Unspectacol al cărui farmec este sporit de prezenţa in distribuţie apartenerilor din regnul animal, sinceri, autentici, surprinzători.Dar, dacă stau să mă gândesc bine, spectacolul de circ nu a avut depăgubit. Absenţa mea a fost suplinită cu generozitate de lumeapolitică. Ce formidabil circ, oferit zilnic. Cu ce trupă! Cu cemenajerie! Şi cu ce poftă de joc. Nu poftă, bulimie.

Am de reproşat circului despre care vă vorbesc lipsa defantezie, de inventivitate. Un spectacol valoros are darul să tesurprindă. Să te uimească.

Nu-l poţi anticipa. Este irepetabil, inconfundabil, unic. Celoferit zilnic este extrem de lipsit de originalitate. Ai permanentsenzaţia de déjà vu. Te cam saturi. Ai vrea o noua distribuţie. Sidacă se poate şi un scenariu imbunătăţit. Uneori imi zic: "Poate căn-ar strica să participi şi tu, dacă ai variante…"

Teatrul pentru Copii a reprezentat cea mai intensă şi maiconstantă motivaţie pentru activitatea mea. Dar tot in aceastăperioadă am descoperit plăcerea interviului, la nou-născuta Tele7ABC făcând săptămânal un talk showbotezat "AS SHOW". Fericitprilej pentru mine să intâlnesc săptămână de săptămână personajefascinante din lumea românească de valori. O lume uimitoare inplanul ideilor şi exemplară in plan social prin discreţie şimodestie. Am continuat să fac teatru-tv, cât timp s-a mai fabricatacest produs la TVR ("Invitatie la Castel" de Jean Anouilh,"Negustorii ambulanţi" de M. Schisqal, 1996, "Trei Surori"de A.P.Cehov), am fost moderator la emisiunea "7 Arte" la TVR, şi, ca oprobă de consecvenţă a incapacităţii mele de a mă dedica uneisingure activităţi, moderator ani buni de zile la Radio RomâniaCultural al emisiunii "Cafeneaua Literar-Artistică". Să maiamintesc de directoratul de mai bine de un deceniu al GaleiTânărului Actor? Sau de munca la catedra de regie de teatru a UNATCsau la cea de actorie a Universităţii Hyperion?

Nu umorul ne lipseşte. Vă asigur că ne aşteptă o perioadă deinflorire a lui, pe măsura creşterii crizei. Avem o deosebită artăde a face, cu farmec, "haz de necaz". Şi cu asta "ne-am scos". Nudin criză. Din ea se iese cu luciditate, fermitate, consecvenţă,competenţă, voinţă, spirit de sacrificiu… Condiţii multe şicomplicate. Hazu' de necaz e mai simplu, cu mult. (aprilie2010)

Am fost coresponsabil al "Dicţionarului-tezaur al limbiiromâne" alături de acad. Gh. Mihăilă. Această lucrare este cel maibogat dicţional al limbii române: are peste 175.000 de intrări,dintre care 125.000 sunt cuvinte propriu-zise, iar restul de 50.000sunt variante lexicale. De aceea i se spune "tezaur". Cuprindecuvintele din textele literare, populare şi vechi ale limbiiromâne. Dintre termenii tehnico-ştiinţifici sunt admişi numai cei"care au pătruns sau manifestă tendinţa evidentă de a pătrunde inlimba literară generală, in limbajul literar artistic sau in celpopular, altfel spus "dacă aceştia apar... in cel puţin douăstiluri diferite ale limbii". Nu sunt discutaţi termenii tehnicilimitaţi la disciplina de strictă specialitate. Iată cuvintele careincep cu li-: liaj, liană, liant, liard, lias, liasic, liază,libadea, liban, libanez, libarcă¹, libarcă²,libare, libatoriu, libaţie, libă, libăi, libăr; in aceeaşiporţiune avem variantele: li, lia, liachiu, liandru, lianteric,lianterie, liba, libar, libaţiune, libăni.

Ca să puteţi să vă daţi seama de dimensiunile lui, vă spun căDEX, care este dicţionarul cel mai cunoscut, are numai 67.000de cuvinte. In plus, trebuie precizat că in "Dicţionarul-tezaur" sedau numeroase citate, contexte, de la primele texte româneşti, pânăla texte contemporane. Prin aceasta el se deosebeşte de "Micdicţionar academic" in patru volume (2001-2003) realizat laInstitutul de Lingvistică "Iorgu Iordan - Al. Rosetti", care este osinteză a "Dicţionarului-tezaur", dar fără citate.

In expunerea făcută la Academia Română am arătat că intre 1869şi 1906 au existat trei incercări de a face un astfel de dicţionar.Prima a fost cea a lui A.T. Laurian şi I.C. Massim, care aupublicat două volume: unul cu termenii moşteniţi din latină in 1873şi altul, numit Glosar, cu termenii din alte limbi (in1877). Lucrarea a fost criticată de membrii latinisti ai AcademieiRomâne in frunte cu Al. Odobescu. In 1884 ideea a fost reluată,când regele Carol I s-a implicat arătând că Academia a primit chiar"la intemeierea sa, ca un sfânt depozit, paza şi ingrijirealimbii". In acel an Academia Română a incredinţat lucrarea celuimai renumit lingvist al vremii, B.P. Hasdeu. Acesta a conceput-o cape o adevărată enciclopedie şi a tipărit in 13 ani trei volume(litera A şi parte din B, până la cuvântulbărbat). Ritmul lucrării a fost considerat prea lent; forulacademic, după multe şovăieli, i-a retras lui B.P. Hasdeuimputernicirea.In a treia incercare, in 1897, Academia a apelat lasavantul ieşean Al. Philippide, care concepea lucrarea ca un tezaural lexicului românesc. După eforturi uriaşe, ajutat de un grup decolaboratori, a adunat sute de mii de fişe, dar a trebuit sărenunţe (in 1905) in urma cererii "Comisiunii dicţionarului" de aface o operaţie de selectare şi eliminare a majorităţiiimprumuturilor recente. In plus, Philippide nu voia să inceapătiparul inainte de terminarea intregului manuscris.

Cele trei incercări au durat 37 de ani!

A patra incercare a fost făcută cu S. Puşcariu in 1906, cândavea numai 29 de ani. Cu materialul cules de invăţatul ieşean,mărit cu fişele noi extrase de el şi de colaboratorii săi, Puşcariuporneşte la redactarea dicţionarului incepând iar de la literaA. La sfârşitul lui 1906 publică prima coală (a 16 pagini)şi apoi, in fiecare an, câte două coli până la primul război. Inanii războiului şi până in 1927 (era şi atunci o criză!), lucrul laDicţionar a fost intrerupt sau incetinit. Timp de 43 de ani (pânăin 1948), S. Puşcariu şi echipa sa de la Cluj a publicat 3.071 depagini cu circa 60.000 de cuvinte şi variante (literele A, B, C,D-de, F. G. H, I, I, J şi L până la cuvântullojniţă inclusiv).

După moartea lui Puşcariu (1948), lucrările au fost reluate laInstitutul de Lingvistică din Bucureşti sub conducerea lui IorguIordan. Intre 1949 şi 1952 au fost redactate restul literelor. In1952 lucrările au fost intrerupte brutal până in 1959, când laconducerea dicţionarului au fost cooptaţi şi Al. Graur şi I.Coteanu, iar redactarea dicţionarului academic a fost făcută intrei centre (Bucureşti, Cluj şi Iaşi). S-a trecut la realizareanoului dicţionar academic (DLR), inceput de la literaM. Noua versiune se deosebeşte de seria Puşcariu (DA)prin definirea termenilor şi organizarea articolelor. După 1997,când ne-a părăsit ultimul din cei trei responsabili (I. Coteanu),conducerea lucrărilor a fost asigurată de doi membri ai AcademieiRomâne, Gh. Mihăilă şi cu mine. (mai 2010)

In 1966 (cred?), la nouăsprezece ani cel mult, am trăit goanadupă cărţi din studenţie, şi am luat să citesc imensa Istorie aliteraturii române de Călinescu, pe care cei care o aveau fie oascundeau, fie n-o dădeau de frică să n-o piardă.

Cine dintre cei tineri mai pricepe azi goana după o carte pehârtie, când ei (ca şi noi, de ce să nu recunosc) piratează virtualabsolut orice text doresc, şi (uneori) il mai şi citesc? Oricât detare aş fi detestat comunismul, nu pot să nu recunosc că spaţiul deapropiere tăinuită dintre oameni, acea unică intimitate veşnicameninţată de turnători, securitate ori tirania unei ideologiiaberante, a fost un miracol. Prietenia era o mare indrăzneală şi obucurie reală. Mă uit in jur la studenţii mei (la fiica mea, junemedic rezident) şi nu pot să nu mă intreb: unde s-au dusprieteniile de altă dată?

Când am devenit asistentă, răul social m-a supărat infinit maipuţin. Catedra de engleză era plină de oameni de calitate, ce-idrept. Ce să zic? Ăsta a fost drumul meu.

Am vrut să invăţ cot la cot cu studenţii mei. Mi-a plăcut săinvăţ in anii de facultate (cu aceeaşi intensitate cu caredetestasem tot ce ţinea de anii de liceu). Mi s-a părut că a fiasistentă nu e o meserie, ci un răsfăţ, o amânare a maturizării.Amânam să-mi fac o meserie, şi mi-am făcut o meserie din aceastăamânare. Am scris cărţi in primul rând pentru studenţii mei. Restul- poezia, proza - au fost un accident. Şi cărţile astea au contatin măsura in care au ajuns la studenţi. Altcineva nu le-a remarcat.Sau nu au ajuns la mine altfel de ecouri. Dar nici nu era necesar.Am scris fiindcă am avut ceva de explicat.

Dar traducerile nu se justifică din acest unghi. Traduc cualtceva decât priceperea mea didactică. Am pornit un Masterat deTraducere a Textului Literar Contemporan. E un program care aredoar câţiva ani. Nu ştiu incotro merg cu el. Poate la anul nu vamai dori nimeni să-l urmeze. Poate va avea peste 250 de masteranzi,cât are acum... Un lucru e cert: de când l-am pornit, amsentimentul că mă reinventez. Când o să aflu unde duce, o să-mi dauseama ce am vrut. Aşa sper.

Ceva - cu totul surprinzător - mă reprezintă totuşi. E unlocşor intre paginile scrise de mine de care nu mă dezic. Imi vinesă râd când mă gândesc, dar ce va rămâne după mine are să fieEnglish with a Key. După atâta zbatere intelectuală să-migăsesc drumul, nimic n-a mers, iar drumul meu m-a găsit el pemine.

Ideea acestui manual amator, care predă engleza românilor printraducere, mi-a venit din disperare de cauză prin 1987. Văzând cuexasperare că nici măcar o traducere la Editura Univers nu puteamstrecura, m-am pus şi am făcut o carte pentru cei care invaţăengleza.

Rădăcinile ei erau vechi. Din 1970 până la cădereacomunismului, am avut de fapt două meserii, două job-uri, cum zicmasteranzii mei. Cel important era cel de la catedră, unde nuprecupeţeam nimic. Cel care imi asigura existenţa era cel de acasă.Dădeam lecţii, aşa cum dădea profesorul englez cu care am avutnorocul să invăţ mai bine şapte ani, in timpul dar şi dupăterminarea facultăţii. Dacă am un sâmbure de simţ al limbiiengleze, de la el il am. Am furat engleza de la Richard Hillard cumişi fură doctorii meseria. Pe scurt, fără să-mi dau seama, aminvăţat să fiu o bună profesoară de limba engleză, şi nici nu ştiucum m-am trezit scriind English with a Key, nu-mi dădeambine seama ce vreau cu ea. Am terminat-o, am dus-o la o editură,redactorul mi-a cerut un referat pozitiv (etapele acestea au duratfiecare ani de zile, că aşa era pe atunci), am cerut referat unuiuniversitar (care a fost şi profesorul meu), universitarul (omfoarte de bine, altfel) a ţinut cartea o vreme şi, in final, mi-adeclarat că el la "aşa ceva" nu face referat.

Erau propoziţii de un semiabsurd cu haz. Problemauniversitarului de care vorbeam a fost hazul - sper.

In 1990, Editura de Vest (cu Mircea Mihăieş undeva in umbră)literalmente a scos cartea de azi pe mâine şi inţeleg că s-auamuzat copios in vreme ce o corectau. Când am aflat că râdeau şiredactau, a fost una dintre marile bucurii ale mele. O micăconfirmare, neinsemnată pentru cei din afară, dar esenţială pentrumine ca autor (dacă sunt eu aşa ceva). Imediat după aceea, cartea aapărut şi, fulgerător, s-a vândut in toate colţurile ţării. Amdevenit autor peste noapte. Autorul unei cărţi fără nici opretenţie de a fi literatură: o carte de invăţat limbaengleză.

Cu cincisprezece ani mai târziu, primii mei masteranzi (şitoate celelalte serii de după ei) mi-au mărturisit in masă că unuldin motivele pentru care au ales acest program a fost că mă ştiaudin English with a Key. Ei sunt "discipolii" mei. Copiiicare invaţă şi invaţă să predea engleza, dar şi să traducă, cot lacot cu mine. Cred că aici voiam să ajung, dar nu mi-am dat seamadecât acum... (ianuarie 2010)