• Leu / EUR4.7383
  • Leu / GBP5.3832
  • Leu / USD4.2016
Ziarul de Duminică

„Enigme ale propagandei povestite incorect politic” (IV)/de Călin Hentea

„Enigme ale propagandei povestite incorect politic” (IV)/de Călin Hentea

Autor: Calin Hentea

26 sep 2013 140

Ce facem cu nostalgia dictatorilor şi ofensiva populistă? O explicaţie incorectă politic

Pe de altă parte, oricât de incorect politic ar fi, trebuie spus că anumite popoare au nevoie, cer un dictator, un om forte, capabil de o conducere autoritară, care să nu ezite să aplice pedepse exemplare, să recurgă la soluţii extreme, să facă dreptate după cum crede el de cuviinţă în numele tuturor celorlaţi. Există astfel de popoare atât în estul, cât şi în vestul Europei, care se simt dezorientate într-o democraţie, care sunt buimăcite de prea multă libertate, care au gustul (sado-masochist?...) al supunerii şi opresiunii politice şi sociale. Nu toate popoarele Europei au simţit nevoia de a pune la temelia conducerii ţării lor o Magna Carta Libertatum aşa cum au făcut-o englezii la 1215. Desigur, nu poporul în integralitatea sa  împărtăşeşte astfel de bizare nevoi de supunere, existând în orice naţiune un segment doritor de libertate, care aspiră la democraţie şi care ştie ce se poate face cu ea, dar până la urmă majoritatea este cea care îşi impune voinţa şi stabileşte tendinţa generală.

În pofida manualelor gratifiant-patriotice şi a declaraţiilor solemne, corecte politic, se pare că o bună parte dintre români, se simte bine într-o dictatură sau într-un regim autoritar. Un sondaj IRESCOP din 2012 arăta că nouă din zece români declarau sunt mândri că sunt români, iar 87% considerau că ţara avea nevoie de un conducător puternic, capabil să facă ordine în România. Toţi dictatorii români din secolul al XX-lea (”chiar dacă au mai greşit şi ei pe undeva”) se bucură post-mortem de nostalgia unui grup consistent de simpatizanţi, mărturisiţi sau nu: Antonescu, Dej, Ceauşescu. La fel şi acei conducătorii postdecembrişti ce au manifestat tendinţe autoritare: Iliescu, Băsescu. În schimb, democratul Emil Constantinescu, profesor universitar şi singurul şef de stat român intelectual după regele Carol al II-lea, a fost etichetat drept „prea slab”, nefiind regretat decât de un grup foarte restrâns de intelectuali. De fapt, poate că aceasta a fost adevăratul motiv pentru care nici Carol al II-lea (despre acesta nu se poate zice că a fost „prea slab”), nici Emil Constantinescu nu au avut parte de nostalgii populare: prea erau intelectuali. Devine astfel explicabil de ce populistul Dan Diaconescu cu OTV-ul său se bucura la un moment dat în 2012 de intenţia de vot a 35,5% dintre persoanele fără studii sau cu studii elementare şi care trăiesc la limita sărăciei. Ar fi interesant un studiu sociologic care să explice de ce românii îl invocă mult mai des pe nemilosul voievod Vlad Ţepeş, decât pe enciclopedistul voievod Dimitrie Cantemir, şi de ce Constantin Brâncoveanu este evocat mai mult pentru martiriul său creştin, decât pentru marile sale realizări culturale. Poate că acel studiu ar trebui să pornească de la observaţia făcută de Dimitrie Cantemir la 1716 în „Descrierea Moldovei” (citat de Daniel Barbu în „Firea românilor”): „Pe de altă parte, moldovenii nu numai că nu iubesc învăţătura, dar aproape toţi o urăsc. (...) Ei cred că învăţaţii nu pot fi cu mintea întreagă în aşa măsură încât, atunci când vor să laude ştiinţa cuiva, spun că a ajuns nebun de prea multă învăţătură”.

Explicaţia recursului instinctiv al românilor la dictatură, drept soluţie radicală a tuturor problemelor curente, poate fi găsită nu neapărat în experienţele tragice ale secolului al XX-lea, ci tot în istoria modului de viaţă al acestui popor de-a lungul secolelor. La 1564, Antoni Maria Graziani, nunţiu apostolic la Veneţia, nota: „Românii nu au legi scrise, ci toate sunt lăsate bunului plac al domnului sau al judecătorului şi sunt cârmuiţi cu autoritate potrivit obiceiului îndătinat”. Acest „obicei îndătinat” este cunoscut sub sintagma „după lege şi dreptate” şi a permis secole de-a rândul voivodului/domnului din ţările române să dicteze după voia sa, să interpreteze echitatea şi chiar puţinele pravile slavone sau hrisoave conform intereselor sale şi nu după un corp de legi scrise acceptat de toată lumea. „Pohta ce-am pohtit!” În aceste condiţii, principiul habeas corpus, sau similar, nu putea fi aplicat, capetele boierilor sau pretendenţilor la tron putând cădea imediat pe butuc doar la un semn al domnului. În plus sistemul electiv-ereditar după care era „uns” conducătorul Tării Româneşti şi cel al Moldovei, lăsa deschisă lupta pentru putere oricărui fel de manevre boiereşti meschine, care, împlict, desacralizau figura voievodului în ochii supuşilor săi. În aceste condiţii, românii s-au obişnuit de multă vreme cu un „Vodă” (aşa continua să li se spună şi regilor constituţionali ai dinastiei de Hohenzollern) ce a fost un precursor medieval al viitorului dictator, model secolul al XX-lea. Un alt adevăr necontestat ce se desprinde din istoria românilor este lipsa totală a oricărei energii expansioniste, revoluţionare, exploratoare; chiar şi Nicolae Milescu Spătarul a ajuns în China la 1675 în fruntea unei solii ruseşti şi nu româneşti. Românul a preferat să stea cuminte şi supus la el acasă, în loc să încerce să cucerească sau să schimbe lumea în favoarea sa. Puţinele expediţii militare iniţiate de voievozii români dincolo de fruntariile ţărilor române au avut un rol militar preventiv, fiind strict limitate în timp şi spaţiu. Nici una nu a fost în scop de cucerire, de luare în stăpânire, manu militari, a unui teritoriu străin. Românul a fost cuminte şi suspus stăpânilor ţării de când se ştie. Revoltele împotriva voievozilor români, deveniţi tirani în ţara lor, au fost vorba lui Daniel Barbu, „rare, spontane, accidentale şi marginale”. Pentru mult apreciata tihnă (şi astăzi) a ţării, schimbarea domnilor a fost şi este considerată „o bucurie a nebunilor”. Să fie vorba de acei nebuni învăţaţi, ştiutori de prea multă carte despre care vorbea Cantemir în Descriptio Moldavae? Cert este că răscoalele de la Bobâlna, a lui Gheorghe Doja, a lui Horea, Cloşca şi Crişan au ţâşnit toate din spaţiul Ardealului şi nu al Munteniei sau Moldovei, unde a fost, îndeobşte, o medievală linişte socială. Aşadar această combinaţie dintre multiseculara istorie a domnitorilor ce au condus ţările române după bunul plac, aidoma unui dictator contemporan (unii mai buni, alţii mai tiranici) şi această caracteristică de „cuminţenie”  comodă şi pasivă dovedită dintotdeauna de români pot fi luate în considerare drept germeni favorizanţi ai nostalgiei manifestate în prezent după dictatorii din trecutul recent al ţării. În istoria, tradiţiile şi specificul atât de diferitelor popoare europene pot fi de asemenea identificate câteva explicaţii profunde ale apetenţei sau dimpotrivă ale repulsiei acestora pentru dictatură: îndelungata tradiţie autocratică a ţarilor ruşi, asociată cu dreptul de viaţa şi de moarte a boierilor asupra mujicilor din „Maica Rusia”, versus amintita Magna Carta Libertatum la englezi, fronda la francezi şi protestantimul la germani.       

Lăsând în pace şi în negura istoriei Evul Mediu românesc, se pune inevitabila întrebare: Ce se poate face cu această nostalgie după un trecut despre care unii au uitat cât de vinovat a fost? În cazul dictatorilor luate ca persoană fizică decedată natural (Stalin, Franco, Brejnev, Salazar, Tito) sau debarcată forţat de la putere (Mussolini, Hitler, Ceauşescu, Miloşevic), soluţiile evocate de diverşi comentatori au fost limitate la trei, toate având efecte colaterale nedorite. Nejudecarea după moartea naturală sau după exilarea individului urmată doar de demascarea sa parţială în ţară de către noul regim politic ar lăsa loc unor explozii sociale imediate sau ulterioare cauzate de evidenta injustiţie şi dorinţă de răzbunare a victimelor. Judecarea şi condamnarea de către un tribunal naţional sau internaţional doar a dictatorului în cauză i-ar exonera de răspundere pe toţi ceilalţi ce au servit cu mai multă sau mai puţină convingere sau dăruire regimul său. În fine, aducerea în faţa justiţiei a tuturor celor ce s-au făcut vinovaţi de diverse crime sau fărădelegi incriminabile pe timpul răsturnatului regim ar înseamnă acceptarea riscului unui sângeros conflict social/război civil. Soluţiile nu sunt unice şi se regăsesc într-o combinaţie de elemente extrase din cele enumerate mai sus, în funcţie de specificul fiecărui popor în parte. Nici una dintre aceste remedii socio-juridice nu poate asigura o eradicare completă a nostalgiilor după „răul mai bun din alte vremuri”. Doar o substanţială şi evidentă creştere a nivelului de trai pentru generaţiile de după căderea regimului totalitar în cauză poate face acest lucru, fenomen care, de regulă, nu s-a întâmplat. Dimpotrivă.

Adevărul este prin natura sa un rival de temut atât al dictatorii, cât şi al populismului, deoarece dacă oamenii supuşi acestei presiuni ar afla realităţile ce le ascund liderii aflaţi în spatele respectivei propagande, nu numai că s-ar dezice imediat de aceştia, dar i-ar elimina rapid. Pentru că nu le-ar mai fi frică de dictatori, pentru că nu le-ar mai putea suporta nici teroarea şi nici demogogia. Populiştii ar fi şi ei ignoraţi de gloate şi ar rămâne fără audienţă. Toate acestea pot fi înfăptuite doar pe baza afirmării publice a adevărului. Pe de altă parte însă, realitatea a dovedit că în timp de război, chiar şi liderilor marilor democraţii liberale euro-atlantice le este greu, uneori imposibil, să spună opiniei publice din ţara lor, şi din întreaga lume, adevărul. Sau întregul adevăr. Au fost situaţii în care a nu spune la un moment dat întregul adevăr a fost compromisul plătit de democraţie pentru a câştiga războiul. Până la un punct.

Principalele valute BNR - joi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7383
Diferență: -0,1433
Ieri: 4.7451
Azi: 4.2016
Diferență: -0,1995
Ieri: 4.2100
Azi: 5.3832
Diferență: -0,3923
Ieri: 5.4044
Azi: 4.1734
Diferență: -0,0216
Ieri: 4.1743