A ieşit din restaurant şi pornit pe jos pe bulevardul Nicolae Bălcescu, spre staţia de metrou Universităţii, cu gândul să ajungă la Gara de Nord, să-şi ia Fiatul din parcare şi să să întoarcă în Galaţi. Socru’ său îi împrumutase maşina. Dar n-a ajuns nici măcar în dreptul cinematografului Patria şi s-a întors. Îi venise o idee. Thomas îl aştepta la aceeaşi masă, cu mapa care ascundea contractul său de angajare. A comandat cafea şi i-a spus: „If we are happy, you will be happy”. Iulian a deschis contractul şi a citit salariul său anual, scris cu stiloul: 40.000 de dolari. S-a uitat şi la banii pe care Grey trebuia să-i vireze în capitalul social, cifra nu era modificată: 30.000 de dolari. Iulian şi-a scos stiloul chinezesc din buzunarul de la piept al hainei şi a semnat ambele exemplare. A semnat şi Thomas, care a introdus cu grijă ambele exemplare în geanta sa de piele, explicându-i că unul îl va primi când va ajunge sediul Grey de la Frankfurt. I-a dat şi cartea sa de vizită şi i-a spus să-l sune când va înfiinţa firma Grey România. Apoi, îl vor suna ei.
Proaspătul director Grey România s-a întors acasă. Nevastă-sa l-a descurajat: o să te faci de râs! „Mi-am făcut abonament la Biblioteca Americană”, a minţit-o convingător şi trist. Şi-ar fi dorit să fie întâmpinat ca un erou, am o leafă de 40.000 de dolari pe an la o multinaţională, ditamai multinaţionala!, vom vedea marile oraşe ale publicităţii mondiale, Pisi!, mă piş pe tabla lu’ taică-tu, Pisi!, we will happy!, ar fi vrut să-i spună soţiei, dar a lăsat-o să bată câmpii, habar n-ai de advertising, Iuliane!
A doua zi, a demarat procedura de înfiinţare a firmei Grey România, care a durat doar zece zile, pentru că a dat o şpagă acolo unde trebuia. Când a obţinut decizia judecătorească, l-a sunat pe Thomas. Neamţul i-a ordonat să-i trimită actul de înfiinţare prin fax şi contul bancar al firmei Grey România. Tonul poruncitor i-a amintit de cel al cehoaicei Josefa. Thomas i-a mai ordonat ca peste două săptămâni, la ora opt dimineaţa, să fie prezent la sediul Grey GmbH din Frankfurt pentru a primi contractul său de muncă şi pentru a cunoaşte planurile de lansare a brandurilor Procter&Gamble în România. Iulian s-a executat: a trimis faxul cu actele şi contul bancar al nou-înfiinţatei agenţii de publicitate Grey România. Peste zece zile, cum scria în contract, i-au intrat în cont 30.000 de dolari americani. Dar n-a luat avionul spre Frankfurt. Nici nu-i trecuse prin minte aşa ceva. A virat banii în alt cont, a depus la Judecătorie o cerere de dizolvare a firmei Grey România, l-a convins pe socru’ său să-şi schimbe peste noapte numărul de telefon, a închiriat un apartament cu două camere în blocul din capătul Falezei Dunării, şi-a tras aici o linie de telefon, un pat, o masă (pe care a aşezat telefonul), un frigider şi a înfiinţat, tot în zece zile, firma Algorithm. Acest nume i-a venit în minte, în dimineaţa în care a depus actele la Registrul Comerţului. I-a plăcut numele: Algorithm!
Iulian nu s-a simţit nici mândru şi nici vinovat pentru că trăsese o ţeapă de 30.000 de dolari multinaţionalei Grey. Merita aceşti bani. În numele poporului român! Să ştie toţi străinii care vin să facă afaceri în România: trebuie să plătească, nu neapărat impozite statului român, ci trebuie să plătească un tribut românilor! Iulian era român. Nu avea chef să se angajeze la un alt stăpân, cu venituri de 150 de milioane de dolari şi să se supună ordinelor şi indicaţiilor unui papiţoi cu mânuţe de păpuşă. Nu mai era dispus să-şi vândă fidelitatea, energia şi ataşamentul. Gata cu adeziunile, cu jurăminte de loialitate pentru cauza partidului sau pentru valorile multinaţionalelor! Dezertase înainte de a se înrola. Înţelesese de ce fusese împuşcat Ceauşescu la Târgovişte: pentru ca străinii să-şi vândă fără restricţii produsele pe piaţa noastră, să facă profituri, să cucerească România şi să înrobească poporul român! Iulian era un om liber, o să muncească şi o să se lupte cu străinii, va ajunge lider, va fi cel mai bun, cel mai puternic, o să le-o tragă occidentalilor aici, pe terenul său, în ţara sa! Prost şi dobitoc să fii să nu tragi o ţeapă unei multinaţionale. Cât face 30.000 de dolari pentru o corporaţie? Un rahat! Ce putea să-i facă Grey? Să-i ia boii de la bicicletă! Să-l dea în judecată, dar judecătorii erau români de-ai lui, îi avea la mână. Justiţia română este a românilor! În plus, multinaţionalele nici n-aveau timp să-şi pună avocaţii să se bată în procese cu astfel de ţepari ca Iulian, pentru că aveau treburi mult mai importante în România: să lanseze Ariel, Camay şi toate brandurile lor de rahat! Dacă vrem să construim ceva în ţara asta, dragă Pisi!, atunci noi, românii, trebuie să muncim, să arătăm că noi suntem stăpânii României, nu străinii ascunşi sub firmamentul multinaţionalelor care vor să ne jefuiască!, i-a explicat nevesti-sii. Mi-am dat demisia de la Grey, Pisi! Ea l-a întrebat panicată ce-o să facă. Afaceri, Pisi! Afaceri, dar nu cu tablă din combinat! Nu i-a pomenit de cei 30.000 de dolari.
A închiriat cinematograful Doina din Ţiglina III, care difuza pe atunci filme americane obosite, şi a deschis o sală de bingo. A dat şpăgi grase directorilor de la Regia de Distribuţie a Filmelor care deţinea cinematograful. A vândut bilete la intrare şi a strigat la microfon numerele ieşite la bingo: la prânz, pentru pensionari, după-amiaza, pentru muncitorii din combinat, şi noaptea, într-un program de striptease ţinut de trei paraşute care pretindeau că sunt balerine. În trei săptămâni, a apucat să doarmă vreo şapte nopţi. Era turtit. Dar a scos un profit de 470%, pentru că nu exista atunci o lege a jocurilor de noroc şi nicio suprataxă specială. Dimineaţa, ieşea precaut din cinematograful Doina, cu un sac de plastic plin cu bani, se arunca în taxi, pe bancheta din spate, şi se oprea direct la Banca Comercială. N-a rezistat în rolul de „one man show”. Şedinţele de partid nu semănau deloc cu reuniunile de bingo. La partid nu se putea face show. A fost penibil în rolul de animator al partidelor de bingo, dar ce mai conta de vreme ce câştiga un sac de bani într-o zi! Până la urmă, Iulian a angajat doi actori de la Teatrul Dramatic, care i-au ţinut programul artistic cu bancuri şi cântece. A angajat şi o formaţie de instrumentişti de la Teatrul Muzical, şi pe ăştia i-a umplut de bani. A lipit cu mâinile sale afişe „Bingo Algorithm” prin tot oraşul. Muşteriii au luat cu asalt cinematograful Doina, căruia i-a dat jos vechea panoplie şi a montat la intrare un rooftop de doi metri, strălucitor: BINGO ALGORITHM. A crescut premiile, dar a ridicat şi preţul biletelor. A amenajat în hol un bar cu băuturi răcoritoare şi gustări, după-amiaza, iar seara a dat drumul la consumul de bere şi lichioruri. A dat şpăgi mai mari directorilor de la Regia de Distribuţie a Filmelor, inspectorilor de la Garda Financiară, să-l lase în pace, şi poliţiştilor, să-l păzească de hoţi, derbedei şi scandaluri. A cumpărat publicitate pentru „Bingo Algorithm” în ziarul local, pentru un an de zile, un fel de mită către ziarişti, să nu scrie de rău. Cu şpăgile şi-a câştigat liniştea. Cererea de bingo creştea în fiecare săptămână. „Trebuie să lucrez în reţea, cum lucrează Grey în 109 ţări!”, s-a luminat Iulian. Reţeaua înseamnă extindere, cotă de piaţă şi putere! De aceea socru’ său lucra cu foştii săi colegi din combinat şi din aparatul de partid al judeţului, pentru că formau o reţea, care îi făcea imbatabili în comerţul cu tablă. „Reţeaua mea!”, a decis Iulian.
A obţinut două spaţii comerciale de la Primărie (cu şpagă): o alimentară dezafectată şi un fost magazin de mobilă. Dar marea lovitură a dat-o (tot cu şpagă) cu închirierea pe termen nelimitat a Casei de Cultură CFR, o sală cu 600 de locuri! Reţeaua „Bingo Algorithm” necesita investiţii. A investit fără să se uite la bani. Reţeaua mai trebuia securizată şi protejată. Atunci, l-a sunat pe tata. Iulian a avut tupeul să-i propună să fie paznic la sala „Bingo Algorithm CFR”, în şapte schimburi pe săptămână de câte 10 ore. Nu păzea singur, ci cu oamenii săi de pe şantier, pentru că oricum nu mai aveau de muncă, construcţiile fuseseră abandonate, nu mai erau bani pentru blocurile de locuinţe. „Hai, nea Dumitre, că te fac om!” Şi tata a acceptat. Dobitocul! Şi ceilalţi colegi au acceptat, oameni trecuţi de prima tinereţe, dar în putere, energici, cu iniţiativă, buni gospodari, parolişti, beţivi, dar cu simţul răspunderii. Clasa muncitoare, ce dracu’!, Iulian îi educase în spiritul cuvântărilor tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Acum, Iulian Bolozan era stăpânul. Dar nu se comporta ca un stăpân. La fel ca înainte, la Uzina Mecanică, înţelegea problemele fiecărui angajat, îi ajuta cu bani şi sfaturi, dar era nemilos cu leneşii, lichelele şi ţeparii. Îi dădea afară fără să clipescă. Nu avea timp de negocieri sau de scuze. Aceşti figuranţi, angajaţi pe salarii de mizerie, asigurau paza şi protecţia celor patru săli de Bingo din reţeaua Algoritm. Şi nu numai atât: cumpărau şi cărau materialele, reparau scaunele, mesele, parchetul şi robineţii de la W.C.-uri, văruiau pereţii şi vopseau uşile, refăceau instalaţiile electrice, se pricepeau la toate, doar construiseră blocuri! „Construim împreună!”, le răspundea Iulian la salut, în fiecare dimineaţă, când îşi inspecta reţeaua, şi oamenii se simţeau în siguranţă, aveau unde să-şi câştige o bucată de pâine. Iulian nu-i mai împingea de la spate cu lozinci şi „cuvântări” pentru realizarea planului, ca pe vremuri. Banii curgeau grămadă. Se minuna fără să mărturisescă nimănui: de unde dracu’ apar atâţia bani?, unde fuseseră ţinuţi până atunci?, cine deschisese robinetele banilor? Nu existau case de marcat, nici bonuri fiscale, banii se făceau la negru. Şi tata era plătit la negru. Tata n-a jucat niciodată la bingo.
Din volumul în pregătire la Editura Cartea Românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
