Am participat, mai demult, la un colocviu, "Conştiinţa de sinea noii literaturi", desfăşurat sub egida Uniunii Scriitorilor dinRomânia. Nimeni nu a putut defini exact ce inseamnă noualiteratură, niciunul dintre participanţi nu ştia exact dacăaparţine sau nu unei noi generaţii. In ciuda criticii care segrăbise să-i instaureze ca nouă generaţie ("milenaristă","douamiistă", nu contează, generaţie să fie!), tinerii scriitorierau ceva mai prudenţi in a se defini, singurul lor reper fiind, demulte ori, generaţia "optzeci".
Chiar dacă acest reper era fie de natura managementuluicultural, fie de natură socială, politică sau chiar administrativă,mai puţin de natură estetică, el exista in mintea şi pe buzeletuturor ca negare, ceva de genul "nu ştim ce suntem, dar nu suntemca optzeciştii". Abia intrezărit, pipăit doar, nu şi foarteexplicit, conştientizat, a apărut un argument de luat in seamă:"Optzecismul se raporta la carte, iar noi, la televizor". Sigur,spre a fi mai bine inţeles, ar trebui să scriu cu majuscule: Carteşi Televizor.
Atunci mi-am spus că, intr-adevăr, lucrurile sunt mai profundedecât par la prima vedere. Nu ştiu dacă şi mai grave, dar mult maiserioase decât o simplă raportare: ne aflăm practic in faţaciocnirii a două civilizaţii, a două culturi: cea a cărţii şi cea atelevizorului. Fapt ce se petrece nu numai la noi, ci in intreagalume, după cum aveam să imi dau seama stând de vorbă intr-odupă-amiază cu câţiva scriitori belgieni (unii trăitori la Paris)pe care ii primisem la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, dar şicu oameni ce trăiesc in Statele Unite sau in Australia.
Craig Czury, din SUA, imi spunea intr-un interviu că suntmilioane de americani care trăiesc fericiţi fără să fi citit ocarte in viaţa lor, dar fiind consumatori de cultură populară, căşi ei, scriitorii, dar, mai ales poeţii americani fac o netădistincţie intre cultura şi publicul academic (scriitori şiconsumatori de cărţi) şi "pop culture", cultura străzii sau culturade televizor ("show").
Am citit multe studii despre rolul jucat de cuvânt in formareagândirii - unele seducătoare, altele riguroase, aplicate şi cudovezi irefutabile, ca să le zic aşa. Dovada insă cea mai puternicăa legăturilor indestructibile intre gândire şi cuvânt a fost adusăde studiile ştiinţifice. Cercetându-se ce s-a intâmplat cu copiiicare au fost văduviţi de cuvânt (din varii motive, nu neapăratmedicale: pierduţi in pădure, abandonaţi la vârste fragede inlocuri fără prezenţă umană etc.), s-a constatat un faptextraordinar: ei au supravieţuit, au stabilit relaţii de comunicarecu mediul inconjurător, dar partea stângă a creierului a rămasnetedă, neatinsă de nicio circumvoluţiune care să-i mai permităgândirea şi comunicarea verbală. Avem a face, fără indoială, cucazuri extreme, pe care cu greu, deocamdată, le putem extrapolaspre a ne sluji drept argument in universul societăţiicontemporane, pentru că noi suntem asaltaţi, educaţi, leneviţi laimagine, dar nicidecum văduviţi de cuvânt. Cu toate acestea, imireprim cu greu pornirea de a nu imagina ipoteza că in absenţa uneisolicitări din ce in ce mai reduse a părţii stângi a creieruluinostru el nu va avea tendinţa de a se catifela devenind din ce ince mai neted. Nu azi, nu mâine, nu peste cincizeci de ani, ci poatein generaţiile generaţiilor următoare.
Mă intorc, inchizând această paranteză, la care probabil măvoi mai intoarce, la ce vrea să insemne disocierea carte şi/sautelevizor pentru lumea culturii. Aş reţine mai intâi faptul catelevizorul transformă aproape totul in spectacol. Fie că estevorba de "Revoluţia in direct", de "Furtună in deşert", de crime,şedinţe de Parlament, de Orwell (cu al său Big Brother), totul setransformă după formatul "show"-ului care, prin natura sa, esteorchestrare, regizare, artificialitate pentru obţinerea relaxării,divertismentului.
Ecranul are marele rol de a te pune la adăpost. Chiar atuncicând lucrurile se petrec după tiparul "live", când sunt la doi paşide tine, ele nu te ating, pentru că tu eşti doar spectator la cevade dincolo de tine, in alt spaţiu şi eventual in alt timp.
Condiţia de telespectator (de participant virtual laevenimente reale) modifică percepţia asupra evenimentelor. Dacă, pestadioane, fanii echipelor sunt despărţiţi de garduri, forţe deordine etc., ca sa nu se incaiere, puşi in faţa unui ecrangigantic, spre a urmări disputa echipelor favorite, eifraternizează, se bucură pe rând şi işi clamează denznădejdea saufuria tot pe rând. Ecranul virtualizează lumea, ne duce inspectacolul ce se desfăşoară doar pentru a ne relaxa. Lucru valabilpentru orice imagine ce rămâne mereu in exteriorul nostru când eane apare printr-un suport, mediată. Răspunzând criticilor ce-ireproşau tonurile violente, cu tente naturaliste, ale patimilor luiHristos, Mel Gibson se apăra apelând la bunul-simţ al spectatoruluicare ştie că respectivii sunt actori, iar sângele curgând in valurie nimic altceva decât kilograme bune de vopsea. De aceea, bătrânelecu frica lui Dumnezeu se uită cu nesaţ la crimele şi violurile(altor bătrânele ca ele) de la ora cinci, după care fără temeredeschid uşa in miez de noapte beţivului satului (care poate fichiar nepotul!), vorbesc, când li se ia un interviu, ca latelevizor (ştiind că vor fi date la televizor), dar gândesc şi sepoartă după cutumele şi propriul lor sistem de inţelegere a lumii.Din acest punct de vedere, televizorul acţionează mai degrabă cafactor de protecţie mentală: nimeni nu are spasme la vederea unuicadavru, oricât de autentic şi "live" ar fi dat la ştiri, insăpoate fi marcat pe viaţă la vederea trupului unui necunoscut lovitde o maşină la doi paşi de el.
Asumarea acestui mental vizavi de arta spectacoluluitelevizorist a condus spre ceea ce in mod obişnuit s-a numitfiziologism, minimalism, derizorism, teribilism (elogiulhomosexualităţii sau lesbianism) sau autofiction - atribute careinsoţesc adesea noua orientare in literatură sau artă, Şi tot aicine confruntăm cu o primă mare contradicţie intre proiectulteoretizat (viaţa nefardată) şi realizarea sa practică (spectacolcare intenţionează să ne dea iluzia vieţii nefardate) in aceastănouă literatură. Ecranul protector in acest caz stă in convenţiaspectacolului la care cititorul trebuie să participe ca la o lumevirtuală, nu ca la una reală. Pusă in situaţia de a citi, inabsenţa acestui ecran protector, pagini despre plăcerea felaţiei(scrise frust, fără "false pudibonderii", reale carevasăzică), otânără autoare s-a inroşit toată şi a presărat textul cu atâteabip-uri incât asistenţa a rămas siderată, pentru că niciun autor dereportaje cu violouri şi crime nu işi imaginează că va fi pusvreodată in situaţia reală de a fi atins de sângele de pe pereţiori de pe podea pe care il filmează cu nesaţ.
Pop culture işi reclamă forţa şi viabilitatea din numărulspectatorilor, ambiţionând să fie un televizor in aer liber şichiar concurând cu el. Voi spune o banalitate ştiută şi de cei maipuţin instruiţi in mass media: discursul de televiziune esteuniformizator, plat, comun şi simplu pentru ca la el să adere câtmai mulţi oameni atenţi nu la ceea ce se spune ci la cel care ilspune. Să fim cinstiţi şi să recunoşteam că ţâţele unei vedete neatrag mai mult decât vocea ei la televizor. Condiţia primă la aapărea pe ecran nu este nici cultura, nici inteligenţa şi nicimăcar talentul ci telegenia - dai sau nu dai bine "pesticlă".
Ce trebuie să faci şi cum trebuie să arăţi pentru a da bine latelevizor sunt primele lecţii pe care le ia oricine se pregăteştesă se aşeze in faţa camerelor de luat vederi. Geaca ponosită şifigura mereu obosită, vocea gravă cu tonuri de indignare sunt celecare i-au făcut faimă lui Cristian Tudor Popescu şi nicidecumideile sale mai mult sau mai puţin sclipitoare. Din rolul dezurbagiu simpatic, uneori cu alură de chefliu ce-şi prelungeşte unpic petrecerea cu lăutari de la care tocmai a plecat spre a veni latelevizor, lui Mircea Dinescu i se permit acuzele fără argumente,miştocăreala. După cum papionul lui Horia-Roman Patapievici va fimereu simbolul omului care, orice ar zice, este plin de rafinamenteşi subtilităţi, doldora de cultură şi superior oricărui alt muritornepurtător de papion. Robert Turcescu este un justiţiar care arprinde-o şi pe mamă-sa cu minciuna pe ecran, se incruntă, faceriduri gânditoare, la cât e de frumos contrazice toateprejudecăţile privind frumuseţea şi deşteptăciunea, dă bile albe şinegre, il pune pe Vanghelie să conjuge verbul "a fi" şi pe Bodu săcalculeze TVA din preţul de 50 de lei, dar nimeni nu se mai duce cugândul la faptul că nu Turcescu a aflat că Vanghelie nu ştie săconjuge verbul "a fi" etc. El are marele merit de a face - aşa cumcere televiziunea - din lucruri ştiute de toată lumea un spectacol.Pentru a face audienţă trebuie să spui ceea ce toată lumea ştie sause aşteaptă să audă. Discursurile politice nu mai au la televizor -mai ales in campaniile electorale - vreo nuanţă, de dreapta sau destânga, ci sunt de-a dreptul populiste tocmai pentru a atrage câtmai mulţi spectatori. La televizor nu trebuie să vii cu ideiletale, ci cu ale celor care stau in faţa televizorului. Uneori, şicu limbajul lui sau oricum cu unul cu care este extrem defamiliarizat.
Despre cum se exprima toate acestea in noua literatură vomvedea in numărul viitor.
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) estelicentiat al Facultatii de Filologie (1974) a UniversitatiiBucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul"Gerda". Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO, AsociatiaScriitorilor din Bucuresti, Festivalul "Poesis" Satu Mare, revista"Luceafarul". Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul numar, saptamânal, cu rubrica"Reportaj", in "Ziarul de Duminica".
Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor dinBucuresti.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
