Violenţa fiinţei umane.Televiziunea franceză a realizat un experiment pentru a evaluareacţia publicului la violenţă: un participant la un concurs erapedepsit pentru fiecare răspuns greşit administrându-i-se şocurielectrice. In niciun moment, publicul nu a cerut clemenţă pentru"nenorocit", ba, dimpotrivă, a reacţionat până la delir cândtensiunea ce trebuia să-i străbată corpul celui aflat pe scaunulelectric creştea.
Doar câţiva participanţi laacest experiment - care nu aveau ştiinţă că, totuşi, este doar osimulare - au fost cuprinşi de milă şi au refuzat administrareapedepsei. Imaginile nu difereau cu nimic de acele spectacole de EvMediu in care mulţimea era isterizată de plăcerea de a vedeadecapitări, arderi pe rug sau torturi. Aşadar, natura umană nu estefuncţie de civilizaţie, tehnologie, educaţie. Nimic nu pare a-iproduce o plăcere mai mare decât a vedea durerea celuilalt, nimicnu pare a exercita o fascinaţie mai puternică decât aceea de a-iproduce celuilalt răul, de a-i pricinui suferinţa până dincolo desuportabilitatea umană. Chipul se desfigurează, trupul intrăaproape in fibrilaţie, mintea e in transă in acele momente. Fiinţaangelică de până atunci se transfigurează in plăcerea de a producerăul: fizic, psihic, sufletesc.
Carte şi parte. Mă amuzămodernizarea, deformată, a zicalei "Ai carte, ai parte!" folosităde către intelectuali in favoarea intelectualui! Adică, vezi,Doamne, cine are studii va avea parte de o viaţă mai uşoară, vatăia din tortul vieţii o felie mai mare şi mai dulce! Eroare!Eroare de două ori: mai intâi că nu la oarece diplomă se refereazicala, ci la carte ca scrisoare de recomandare, ca insemn derecunoaştere (Horea duce impăratului o carte - desigur, nu"Orbitor" şi nici una de Coelho, ci un insemn, o "carte" derecunoaştere ca membru al masoneriei!). Şi nici că intelectualii aravea o viaţă mai bună. Cine are carte - in sensul originar - areparte de contracte grase cu statul, are acces, prin alegeri libere,democratice şi "necărţuite" la statutul de europarlamentar, pentrucă aşa "sa-ntâmplat" (după cum scrie Elena Băsescu), are bani cunemiluita, poze pe prima pagină şi adoraţia tinerelor siliconatesau ba. Zicala "Ai carte, ai parte" in sens originar, propriu,profund şi adevărat se aplică pentru Parlamentul României, pentruoamenii politici şi fitzoşii din Dorobanţi. Ceilalţi, cu diplome şicărţi, să se abţină!
"Eu când vreausă fluier, fluier!" Aflat pe buzele şi sub condeiele finilorcomentatori şi mesageri ai culturii şi civilizaţiei românesti,filmul cu titlul de mai sus (transcris foarte exact!) beneficiazăde o presă căzută-n admiraţie. Nu l-am văzut. Incă! Dar asta nu măimpiedică să observ că titlul mă jigneşte, in statutul meu decetăţean al limbii române, cu virgula dintre subiect si predicat.Fără ca nimeni să observe. Aşadar, fraţilor: "EU, CÂND VREAU SAFLUIER, FLUIER".
Azorel şi Eminescu. Fiindin juriul unui concurs de poezii scrise de elevi - de la clasa Ipână la clasa a VIII-a -, am citit peste 500 de "lucrări", cum cuduioşie le numesc doamnele invăţătoare şi doamnele profesoare.Subiectul preferat, covârşitor, strivitor de covârşitor alpoeziilor, era universul casnic, iar din acesta nu putea lipsicăţelul. Că era viu sau de pluş, căţelul se chema la fel - Azorel.La discuţiile avute cu autorii selectaţi pentru a fi publicaţiintr-o culegere, i-am intrebat şi despre lecturile lor. Poetulpreferat, nu majoritar, covârşitor de majoritar -Eminescu.
Le-am povestit liceenilor de laSf. Sava mica intâmplare. Fusesem invitat de cenaclul Colegiului -administrat, condus de ei, nu de un profesor! - la o şedinţă carepunea in discuţie clişeele. Au părut un pic nedumeriţi depovestioara mea cu morală inclusă. Clişeul poate trece nestingheritprin pagini, cu capul in nori şi fală de originalitate, dacă nu-lrecunoaştem ca atare. Despre cum il recunoaştem in literatură şi inviaţa de zi cu zi, am vorbit mai apoi cu isteţii liceeni, ajungândla o concluzie veselă, spre a nu cădea in păcatul clişeelor dinorice dezbatere, gravitatea: adoptăm clişee pentru a ne face viaţauşoară. Sau, cum zicea un amic critic literar: locul comuningraşă... Şi continua după o pauză parşivă: ...abia mai tarziutâmpeşte!
Exoneratul. Amicul seaşază la masa unde ştie că sunt bani. Nu e expansiv, nu e placid,pare doar preocupat. Nu comandă nimic. E o situaţie stânjenitoare.inghit cu noduri din paharul de vin sau din halba de bere. Ii ofero bere. Amicul o acceptă, fără nicio reacţie. N-a cerut-o, nu mi-acerut-o, dar nici nu e atât de prost incât sa o refuze. Imi face unhatâr acceptând-o. Nu e prin asta obligat la nimic, niciodată nu osă se spună despre el că mi-a cerut cândva ceva. Bea din bere fărăpatimă, fără plăcere evidentă. O bea ca eu să nu mă simt nemerniccă el se uită cum eu beau şi el - nu. Când berea lui e pe sfârşite,are grijă să spună ceva din care să inteleg cât de bine o duc eu şicât de rău el. E o constatare albă, neutră, genul "Dar asta nu eproblema ta". Ii mai ofer o bere pentru că, nu-i aşa, eu nu amproblemele lui.
Intr-un târziu, cand plecăm sprecasă, amicul se uită lung la bulevardul golit de mijloace detransport in comun, apoi se uită impacientat la ceas. Şi pe mine numă lasă inima să mă urc in taxi lăsându-l in mijlocul nopţii şiorasului. Nu imi cere, dar mă simt, nu, nu obligat, ci pur şisimplu intr-o stare de jenă şi-i intind 50 de lei. Ii ia cu mişcărineprecipitate, indiferente, făcându-mi un alt hatâr.
A doua zi, intâlnindu-l, se uităla mine ca prin sticlă. Nu are nici măcar obligaţia să işi aducăaminte. Vreo datorie morală? Recunoştinţă? Recunoştinţa e un gestprofund imoral! El nu mi-a cerut nimic niciodată.
Şi nu e de mirare că totdeaunaamicul are mai mulţi bani in buzunar decat mine şi că viaţa lui emult mai confortabilă decât a mea, că bunăstarea lui morală işirâde de prostia mea de a crede că el, cu adevărat, nu avea baninici măcar de o bere!
Cu banii economisiţi, intr-unbar, amicul se răstoarnă pe spate, pufăie a dezgust când işiaminteşte, şi işi comandă un wiskey dublu fără gheaţă şi fărăsifon, filosofând despre deliciile artei. De a trăi. De a păcăli.De a fi. In altă lume decât cea lumească. Exonerat de obligaţii. Pecare, de altfel, nu i le-a impus nimeni, nici măcar normaomenescului bun-simţ.
CONSTANTINSTAN(n. 28 iulie1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) aUniversitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentruromanul "Gerda". Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO,Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul "Poesis" SatuMare, revista "Luceafarul". Premiul APLER pentru jurnalismcultural.
Este prezent de la primul numar,saptamânal, cu rubrica "Reportaj", in "Ziarul deDuminica".
Este presedintele sectiei Proza aAsociatiei Scriitorilor din Bucuresti.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
