În seminarul de marţi, de la Banca Naţională, a fost întoarsă pe toate părţile balanţa încasărilor şi plăţilor externe. Nu mi-am propus, aici, să fac o trecere în revistă a dezbaterilor. Mă opresc la un aspect, pe care îl socotesc cel mai semnificativ: cum se învârte cercul contului curent. Un cerc încă vicios, dar cu multe schimbări în bine petrecute în anii de criză.
Capitolul cel mai fierbinte - deficitul contului extern - a înregistrat o scădere importantă: de la 16,2 miliarde de euro în 2008 la numai 5 miliarde de euro în 2012. Sigur, criza a impus să fie strânsă cureaua. Dar o reducere de 2,3 ori a deficitului extern înseamnă o înaintare lăudabilă către niveluri pământene.
Cum s-a ajuns, în 2008, la un deficit de 16,2 miliarde de euro? Deşi PIB-ul României urcase vijelios în trimestrele 1, 2 şi 3 ale acelui an, cu ritmuri de 8 şi de 9 la sută, între cele mai mari din Uniunea Europeană, gloria acestei creşteri economice era ştirbită de câteva dezacorduri dramatice. Dintre toate, cel mai grav era cel dintre cât consumam şi cât produceam. Consumul devansase cu mult producţia internă. Cum acopeream diferenţa? Din importuri, mai cu seamă, pe care în bună parte le plăteam cu bani din economisirea altor ţări. Bani împrumutaţi.
Un cerc vicios se învârtea în jurul acestui deficit. Pierdusem şansa de a scoate cuvenitul profit din creşterea istorică a exporturilor româneşti, ajunse în 2008 la 33,7 miliarde de euro. Cum însă importurile întrecuseră orice măsură, sărind în aceeaşi perioadă până la 52,8 miliarde de euro, deficitul balanţei comerciale a împins sus de tot soldul negativ al contului curent. Consumul, în creştere, a făcut PIB. Piaţa imobiliară, explozivă, a făcut PIB. Piaţa automobilelor a făcut PIB. Circulaţia rutieră făcea şi ea PIB. Populaţia se împrumuta, consuma şi făcea PIB. Un PIB însă nu tocmai sănătos, fiindcă în 2008 cererea de consum devansase dramatic oferta internă de bunuri fizice şi de servicii.
Acum suntem în 2013 şi de acel paradoxal an 2008 (paradoxal în sensul că a avut trei trimestre de creşteri uriaşe ale PIB-ului însoţite de creşteri la fel de uriaşe ale deficitului bugetar şi ale deficitului de cont curent) ne despart patru ani de criză. Timp în care lucrurile au luat o întorsătură de aproape 180 de grade. Creditele şi-au încetinit ritmul. Cumpărăturile, îndeosebi cele legate de construcţii, de piaţa imobiliară şi de piaţa automobilelor, au scăzut văzând cu ochii. Dar, în acelaşi timp, a scăzut şi deficitul contului extern de la 12 la sută la sub 4 la sută din PIB, ca urmare a unei corecţii drastice a sectorului privat. Consecinţa: şomaj şi recesiune în 2009 şi 2010, o creştere plus controversată în 2011 şi cvasistagnare în 2012. Faptul că deficitul extern a crescut mai încet, tot mai încet, cu mult sub valorile din 2008, ne-a prins bine. La urma-urmei, un deficit extern în creştere moderată, fără să urce mai sus de 4 la sută din PIB, a acţionat ca un întăritor.
Ce relevă cu deosebire tabloul anului 2012? Analizând datele publicate de Banca Naţională, faţă de 2008, vedem că exportul a crescut în 2012 cu 12 miliarde de euro. În schimb, diferenţa dintre exporturi şi importuri s-a redus substanţial: de la minus 19 miliarde la numai 7,3 miliarde de euro. România a exportat mai mult şi a importat mult mai puţin. Apoi, la capitolul transferuri curente, vedem că deşi s-a înregistrat o reducere substanţială a banilor veniţi de la românii care lucrează în străinătate, soldul pozitiv e marcat de intrări mai mari de fonduri europene. Nu atâtea câte ne-am fi dorit şi câte ar fi trebuit să vină, dar soldul e pozitiv. Sumele sunt cu plus atât în ceea ce priveşte acei bani europeni care nu s-au dus în investiţii - fiind folosiţi în pregătirea resurselor umane, asistenţă tehnică, proiecte, plăţi în agricultură -, cât şi în privinţa fondurilor folosite în investiţii - utilaje, echipamente, drumuri, canalizări, infrastructură energetică.
E ceva mai bine. Dar cercul vicios ne mai dă încă dureri de cap. Au fost vindecate răni vechi, dar au apărut şi răni noi. Merită, în acest sens, să luăm aminte la atenţionarea olandezului Jan Tinbergen, laureat Nobel: "Când o ţară doreşte să elimine un deficit al balanţei de plăţi, trăind în limitele mijloacelor de care dispune, adică reducându-şi cheltuielile la nivelul venitului… venitul însuşi va scădea". Iar România nu poate ignora acest aspect.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
