Când, în primăvara lui 2020, analiştii de la Saxo Bank au avertizat că şirul anilor de deflaţie (în zona euro) sau de inflaţii mai mult ori mai puţin calme (în restul Uniunii Europene) se va încheia şi preţurile vor creşte „pentru orice”, în termeni reali, mai nimeni nu i-a crezut. Şi totuşi s-a adeverit! Iar impactul - nu doar în Europa, ci pe întreaga planetă - a fost puternic.
Ce anume a făcut să fie respins un avertisment pe care timpul - cel mai corect judecător - avea să-l valideze? Starea Europei din acel moment! Istoria, care înregistrează tot ce este semnificativ şi face sinteze, încheind câte un „proces-verbal” după fiecare etapă, a legat evenimentele din 2020 de furtuna financiară de după Marea Recesiune din 2009 - 2011. Datoriile uriaşe ale statelor din zona euro, mai cu seamă din Italia, Spania, Portugalia, Grecia, ameninţau moneda unică şi chiar Uniunea Monetară. Mario Draghi, atunci preşedintele BCE, a anunţat un plan de salvare în care banilor ieftini şi dobânzilor joase urma să le revină rolul principal.
Succesul acelui plan a împins autorităţile politice şi economico-financiare din zona euro la repetarea lui în confruntarea cu turbulenţele provocate de pandemie. Rezultatul? Tripla criză a sănătăţii publice, a economiei şi a relaţiilor sociale din 2020. Cu mai mult de jumătate din ţările membre în deflaţie, luptându-se din greu cu rate ale dinamicii preţurilor sub zero, şi încă un sfert lovit de o inflaţie leneşă cu rate între 0,1 şi 1,5 la sută. Alte trei ţări, toate din flancul estic, erau plasate în cealaltă extremă: Ungaria cu 2,5, Polonia cu 2,9 şi Cehia cu 3,3 la sută. Doar două ţări deţineau poziţii apropiate de rata optimă de 2,0 la sută: Slovacia cu 2,1 şi România cu 2,3 la sută.
În aceste împrejurări, o posibilă creştere a preţurilor - către rata de 2,0 la sută - era văzută ca o binefacere şi nicidecum ca un şoc care să perturbe viaţa economică. Cu atât mai mult cu cât, timp de încă opt luni, până la sfârşitul lui 2020, în tabloul UE al mişcării preţurilor a intervenit o unică schimbare. Aceea că România avea să devină singura ţară cu rată optimă a Indicelui Armonizat al Preţurilor de Consum - indicator folosit de Eurostat pentru a măsura dinamica inflaţiei în analizele comparative. Pe cerul mişcării preţurilor de consum niciun nor nu anunţa vreo furtună. Şi totuşi, în 2021 - un an la răscruce de şocuri - nu doar Europa, ci şi alte numeroase zone ale planetei aveau să fie lovite de inflaţie. Inclusiv zona euro… dar într-o manieră „originală”. Şi cumva ademenitoare! Dacă acum, în 2024, în cel de al patrulea an al ciclului inflaţionist, 15 ţări din zona euro - fiind în dezinflaţie - fac eforturi susţinute să îndrepte în continuare… în jos creşterea preţurilor, către ţinta de 2,0 la sută, iar alte 5… să urce spre 2,0 la sută, fiindcă au rate ale inflaţiei între
0,6 şi 1,1 la sută, acest paradox este efectul dezordinii preţurilor din 2020. Un efect deflaţionist extrem de puternic, ce anesteziase orice pericol legat de creşterea preţurilor, ţesea o iluzie de bine în toată zona euro. O iluzie alimentată cu dobânzi joase şi cu credite ieftine. Spre deosebire de România şi de alte ţări din flancul estic al Uniunii Europene, ce au fost obligate încă din ianuarie 2021 să lupte cu scumpirea produselor şi serviciilor energetice, care împingeau în sus toate preţurile.
În primele patru luni din 2021, cele mai multe ţări din zona euro ieşeau gradual din deflaţie. Abia în mai 2021, în cea de-a cincea lună de inflaţie globală, zona euro a ajuns la… rata optimă de 2,0 la sută. În medie, desigur. Fiindcă unele ţări, între care Danemarca, Irlanda, Franţa, Finlanda, mai aveau ceva drum de parcurs până la ţinta optimă. Şi cum creşterea preţurilor, în zona euro, a poposit la cota de 2,0 la sută doar…o lună, după care au urmat 17 luni de inflaţie galopantă, în octombrie 2022 a ajuns la cel mai înalt vârf din acest ciclu, de 10,6 la sută.
Aici, în octombrie 2022, la rata anuală de 10,6 la sută, i s-a pus punct inflaţiei şi a început dezinflaţia. Care - spre deosebire de deflaţie, proces ce împinge preţurile sub zero provocând mari daune activităţii economice - este un fenomen benefic. O etapă de tranziţie de la inflaţia galopantă la stabilitatea preţurilor. Luna aceasta, în 18 aprilie 2024, vom avea rezultatele din martie. Acum le avem doar pe cele din februarie. Rata anualizată, în zona euro, a crescut tot mai încet, până la 2,6 la sută.
România a pus punct inflaţiei şi a trecut la dezinflaţie doar cu o lună mai târziu decât zona euro, în noiembrie 2022, plecând de la o rată armonizată de de 14,6 la sută. Cu exact 4 punte procentuale mai mare decât cea a zonei euro. Şi a ajuns, în februarie 2024, la 7,1 la sută. Tot cu 4 puncte procentuale peste cota înregistrată pe linia de sosire a zonei euro. Deseori însă, în analizele statistice, o dezordine puternică în sistemul preţurilor, cum este deflaţia - care în zona euro a mutat semnificativ linia de start de unde a pornit efectiv inflaţia… în mai 2021 - poate fi un avantaj enorm. Un avantaj de 4 puncte procentuale, pe care zona euro le-a câştigat pe linia de sosire, corespunde avantajului câştigat de România pe linia de start. Tocmai ignorarea acestei legităţi a statisticii explică mirarea unor analişti, activi în dezbaterea publică din societatea noastră, care nu înţeleg de ce zona euro - în procesul de dezinflaţie - a înregistrat cifre mai bune decât România.
