Anul 2012 a debutat cu două minime istorice pentru BNR şi pentru România. Inflaţia a ajuns la un minim istoric anual de 3,14% (decembrie 2011 la decembrie 2010), iar joi BNR a redus dobânda de politică monetară la 5,5% pe an, alt minim istoric pentru ultimii 21 de ani. Nu ştiu cum a fost înainte de 1989, cum era cu minimele istorice.
Ceea ce alte ţări tovarăşe ale României în blocul comunist au atins mai repede, noi am atins după 21 de ani. A fost un drum cam lung de parcurs, aşa ca de ţară, cu hârtoape şi mocirlă, când putea fi un drum naţional cât de cât curat. Până la autostradă mai avem.
Dar întrebarea mea este dacă BNR şi tot sistemul bancar, obişnuiţi istoric cu o inflaţie şi rate de dobândă de două cifre, se pot descurca cu noile cifre. Dar nu numai ei, ci şi toată economia. Inflaţia mare putea să ascundă multe şi astfel toată lumea trăia şi se descurca într-un concubinaj fericit. Creşterile anuale de afaceri sau venituri la buget în valoare nominală de două cifre cel puţin, iar dacă aveai o stabilitate cât de cât a cursului, pentru că BNR voia să reducă inflaţia, atunci rezultatele finale în euro sau dolari erau chiar spectaculoase. Salariile nu ţineau pasul cu inflaţia, dar creşteau şi tot timpul exista această speranţă. Era inflaţie de 30%, salariile urcau cu 20%, cursul creştea cu numai 18%, deci era bine.
Acum totul s-a schimbat dramatic , şi cifre şi psihologie. Când vezi în faţa ochilor creşteri anuale de business de sub 10%, când pe perete veniturile estimate sunt de maximum 4-5% faţă de 20% acum câţiva ani, când în dreptul salariilor nu există niciun procent de creştere, ci ar putea fi chiar scădere, atunci realizezi că totul dintr-o dată este foarte greu. Înainte afacerile creşteau din inerţie, prin simpla lor existenţă, prin inflaţie şi curs, dacă aveai legat preţul produsului şi al serviciului la evoluţia ratei leu/dolar/euro. Iar inflaţia era scuză pentru tot. Când veneau străinii şi vedeau cifrele se speriau. Ei aveau cu chiu, cu vai creşteri anuale de 5-8%, iar în România raportările către centru începeau de la 15-20% în sus.
Dobânzile mari, în cifre, la depozite îţi aduceau o satisfacţie nominală. La cea reală nu te gândeai. Acum, la o dobândă de 7% pe an la lei, adică zero şi ceva la sută pe lună, parcă nu ar mai avea sens să ţii banii la bancă. Nici nu-ţi dai seama ce dobândă primeşti.
Când inflaţia era mare, lumea nu prea se îngrămădea la credite. Dar când cursul a devenit stabil, perspectiva s-a schimbat. În valută salariul creştea şi ratele puteau fi şi rambursate.
În acest moment totul este diferit. Cu o scădere economică gata să sune în orice moment la uşă, plus un mediu de afaceri extrem de dur, un plus al cifrei de afaceri obţinut din greu de 3-4% în lei poate fi anulat peste noapte de o creştere a cursului.
Pe cine mai interesează că inflaţia este de 3%, minim istoric? Afacerile şi cererea nu sunt aşa de mari astfel încât cifrele mici de creştere să fie compensate de volum.
Pentru Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, o mişcare de curs de câteva procente este nimic, nici nu o mai pune la socoteală, având în vedere că reperul este triplarea cursului peste noapte de acum 15 ani.
Isărescu s-a luptat 21 de ani cu inflaţia. Şi a dovedit-o. La dobânzi la lei, mai ales la credite, încă mai are de muncă vreo doi ani. Întrebarea este dacă noi, economia, managerii, populaţia, bugetul, suntem pregătiţi să vedem în faţă şi să trăim cu aceste cifre mici. Facem faţă la ele?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
