Este că, azi, în 2012, în România, titlul pare sarcastic? Să nu ştii, de azi pe mâine, dacă mai ai un loc de muncă - fie că te dau pe tine afară, fie că dispare serviciul cu totul - şi CE şi CÂT şi în ce condiţii ţi se va cere să faci, să trăieşti cu 2.000, 1.000 sau chiar 500 de lei pe lună (nu vă uitaţi la cele câteva vedete privilegiate, nu alea sunt veniturile din presă), să ai de-a face cu fotbalişti, politicieni, afacerişti şi indivizi din show-biz - ce poate fi fericit aici!?
Şi totuşi. Cel puţin un motiv de încântare am avut în cei 20 de ani care se vor împlini în curând, un motiv care m-a împiedicat să regret vreodată faptul că în decembrie 1992 mi-am schimbat meseria, abandondând trecutului cei 12 ani de programare calculatoare.
Motivul este acela că am avut ocazia să întâlnesc câţiva oameni excepţionali, prilej pe care probabil nu l-aş fi avut dacă nu eram ziarist. Câţiva dintre ei erau monştri sacri pentru mine şi cu ei am să încep. Oameni cu care am crescut în suflet şi în minte, care au contribuit radical la formarea mea, la vârsta adolescenţei, şi despre care în veci n-aş fi sperat că o să ajung să stau de vorbă cu ei, cu atât mai puţin că o să ne-mprietenim!!
În noaptea de 16/17 mai 1971 am avut privilegiul să mă aflu la Sala Palatului, la Gala Festivalului Club A, şi primul care a urcat pe scenă, cucerindu-mă imediat şi definitiv, a fost un tânăr în blugi şi haină neagră de piele, care avea o versiune personală la "Podul de piatră"... 36 de ani mai târziu (!), fiind implicat în proiectul "Mari români", o colegă m-a condus într-o mansardă a TVR să-l cunosc pe cel care se ocupa de site-ul campaniei. Când l-am văzut, mi-a căzut faţa. Era Mircea Florian. Câteva săptămâni mai târziu venea la petrecerea de ziua mea!
În aceeaşi noapte fără egal a adolescenţei a existat şi Phoenix. În 2002, la "Flacăra", am anticipat cele patru decenii pe scenă pe care urmau să le celebreze, într-un material de 15 pagini, bogat ilustrat datorită lui Octavian Ursulescu şi intitulat "Phoenix Opus 40". Am avut norocul să-l prindem pe Nicu Covaci în ţară, ne-am întâlnit, am făcut poze în Herăstrău (eu să-i spun lui Covaci cum să stea!!), apoi ne-am tras la o masă de restaurant, unde am vorbit câte-n lună şi în stele, inclusiv despre situaţia politică internaţională! Eu cu Nicu Covaci la o bere!! Sigur n-am visat? Iar după ce a apărut articolul, m-a rugat Florin Silviu Ursulescu să intru în direct la emisiunea lui, prin telefon, o cazie cu care FSU (el însuşi o legendă pentru mine) a aflat de la mine că Nicu nu mai locuieşte în Germania, ci în Spania! Florin Silviu Ursulescu să afle ceva de la mine - fraţilor, ciupiţi-mă, visez, în anii 70, când FSU a intrat în curtea liceului Spiru Haret, o colegă era să leşine: "Uite-l! El e! Are o plasă în care e parizer!!"
Tot pe-atunci îl descopeream pe cel care a rămas până azi, pentru mine, Number One Across The Nation în materie de proză, Petru Popescu. Dar nu l-am văzut nici măcar din avion. L-am văzut acum câţiva ani, graţie colegei mele Clara Mărgineanu, care m-a invitat să vorbesc la lansarea romanului "Supleantul". Eu să vorbesc despre Petru Popescu, de faţă cu Petru Popescu, alături de George Arion, Daniel Cristea Enache şi Marcel Iureş!! You must be kidding... Şi totuşi aşa s-a întâmplat.
Meseria de ziarist m-a pus în situaţia de a sta de vorbă cu Krzysztof Zanussi, Maya Simionescu, Radu Grigorovici, Basarab Nicolescu, Mihai Nadin, Horaţiu Mălăele, Cristian Mandeal, Andreea Răducan, Părintele Galeriu, Simon Toyne, Ana Blandiana... Câteva nume dintr-o listă cu peste două sute.
Pentru atât şi tot a meritat. Pentru atât şi tot sunt fericit că sunt ziarist.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
