Episodul 7. "Stuck In A Moment You"
Ingerii sunt oameni mari care au ramas copii. Ingerii au aripi pentru ca sunt intr-atat de batrani, incat picioarele nu-i mai ajuta la mers.
Mai demult, ingerii traiau laolalta cu oamenii mari, toata ziua se incurcau printre picioarele lor si se jucau; pe atunci nu aveau aripi si nu aveau grija de copii, pentru ca nu stiau ca ei nu mai sunt copii.
Odata, tot atunci, demult, mingea sutata de un inger a facut tandari geamul unui om mare. Suparat, acesta l-a plesnit pe inger. Cand ingerul a inceput sa planga, omul s-a ingrozit, recunoscandu-si tatal. A inceput sa strige, ridicand intreaga strada in picioare. Ingroziti, la randu-le, de asa minune, vecinii omului si-au pierdut cumpatul si au sarit cu toiegele la ingeri, alungandu-i din oras.
Pentru fiecare lovitura primita, ingerilor le-a rasarit cate un fulg. Cand ingerii au ajuns atat de batrani incat picioarele nu-i mai ajutau la mers, fulgii s-au transformat in pene si ingerii si-au luat zborul.
De atunci, ingerii nu mai vorbesc cu oamenii mari si au grija de copii. Ca sa se razbune, ii ajuta sa devina oameni mari.
Asta am invatat la scoala - ca zeii au murit. Ca, de fapt, ei nici macar n-au trait vreodata altfel decat in imaginatia oamenilor. De parca asta ar fi important de stabilit - daca zeii au avut ori ba consistenta fizica.
Oricum, eforturile dascalilor nostri s-au dovedit zadarnice. Degeaba s-au chinuit sa-i desfiinteze pe olimpieni. Nu ne interesau pe noi, atunci, miturile si legendele Olimpului. Erau povesti deja trecute. Fumate. Nu ne convingeau prea mult niste mosnegi cu barbi care si-au facut veacul in alte timpuri. Si nici ispravile lor amoroase nu ne incantau prea mult. Pareau prea chinuite, prea lipsite de sens. Auzi, sa te transformi in ploaie, in lebada ori in bou, ca sa cuceresti gratiile unei femei! Stupid! Mai degraba aveam nevoie de niste zei vii, palpabili la o adica. Virili. Plini de viata. Si, fara sa ne chinuim prea mult, i-am gasit pe stadioane. Fotbalistii au devenit eroii pe care ii cautam. Ei ne reprezentau si pe mana lor ne-am lasat. Timpul se masura intre o duminica si alta, de la un meci la altul. Daca echipa favorita castiga, vreme de o saptamana nimic din ceea ce s-ar fi intamplat nu ne-ar fi putut afecta. Daca pierdea, masuram minutele si secundele pana la meciul urmator ori pana la revansa.
Pe atunci, majoritatea erau impartiti intre Steaua si Dinamo. Erau insa doua echipe oficiale. Creatii ale sistemului si, chiar daca pe atunci nu constientizam de ce, visceral aveam o antipatie fata de ele. Erau primele semne ale revoltei impotriva autoritatii impuse cu forta. Dar si de asta aveam sa-mi dau seama doar mai tarziu. Ma rog, as mai fi putut sa tin cu Universitatea Craiova ori cu Poli Timisoara, dar, printr-o minune, mi-am gasit eroii mult mai aproape de casa. La 20 de kilometri de Deva, la Hunedoara, sub furnale, la lumina unui bec imprumutat de la magazie, Lucescu a strans in jurul lui niste pusti pe care i-a hranit cu povestile despre Gualdalajara ori Wembley. Despre Pele si Boby Moore si Robson. Asa am invatat si alfabetul. A venea de la Andone, B de la Botezan, C de la Cojocaru, D de la Dubinciuc si Dumitrache si asa mai departe, la Gabor, la Rednic, Klein, Ionita, Vaetus, Petcu, Mateut. Pe atunci, cel care avea sa ajunga mai apoi "Il Luce" semna, oficial, "Lucescu Mircea, om al muncii la Combinatul Siderurgic Hunedoara" si habar nu aveam ca ajunsese la Corvinul nu atras de salariu ori de ARO-ul pe care i-l punea la dispozitie otelaria, ci pentru ca sotia lui, speriata de cutremurul din '77, a vrut sa scape de betoanele instabile ale Bucurestiului.
In doi ani, dintr-o echipa de Divizia B, Corvinul a ajuns in Europa. Pe plan national, nu prea mai avea adversari. Spulbera Rapidul cu 9-0 si impusese "norma de la Hunedoara", de unde nici o echipa nu pleca fara sa primeasca cel putin trei goluri. Asta chiar daca era vorba de Steaua, campioana Europei pe atunci...
*
Anii au trecut. La un moment dat, am inceput si eu sa traiesc printre zei. Mai exact in preajma lor. Am ajuns cronicar sportiv. Miturile au inceput sa se spulbere unul cate unul. "Eroii" s-au dovedit a fi niste imagini trucate. Multi dintre ei erau agramati. Implicati in tot felul de jocuri de culise. Impostori. Orgoliosi. Chiar si de marea echipa a Corvinului am aflat ca se nascuse din ambitia unui fost Erou al Muncii Socialiste, care avea fir direct cu Ilie Verdet, pe care-l sunase pentru a-l trimite pe Lucescu la Hunedoara. Ca, apoi, ani la rand, echipa a fost subventionata din traficul de arme pe care Securitatea il facea cu Siria ori cu Libanul. Asa ajungea Corvinul sa joace prin tot felul de orase arabe unde, in tribune, numarul soldatilor cu Kalasnikoave "made in Cugir" la gat il depasea pe cel al spectatorilor. Si, intr-o zi, am renuntat sa mai scriu ori sa mai comentez fotbalul.
*
Intr-o alta zi m-am razgandit. In numele copilariei, te-am invitat la un meci de fotbal. Juca "U" cu Rapid. Dimineata, cand te-am sunat sa te invit la meci, n-aveam nici cea mai mica speranta ca vei accepta. Te-am sunat doar pentru a ma convinge ca nu vei raspunde la telefon. Ca totul s-a incheiat. Pentru ca vazusem recent, intr-un serial de duzina, o replica stupida. "Regula celor patru apeluri" ii spunea. "Lasa pe cineva sa te sune de patru ori si va intelege ca nu vrei sa vorbesti cu ea", spunea personajul, un "expert", conform scenariului, in relatii amoroase. N-avea nici o logica replica in discutie, nici o explicatie rationala si, probabil, tocmai din acest motiv, mi-a ramas intiparita in minte. Calculasem exact: vineri nu mi-ai raspuns la doua mesaje, iar sambata ti-am dat un telefon la care nu ai raspuns. Acesta era al 4-lea "apel"... Cum prevazusem, n-ai raspuns... Uneori, poti fi cinic si cu propria persoana. Acesta era unul dintre acele momente.
N-am avut insa timp sa ma gandesc la prea multe lucruri, pentru ca m-ai resunat. Ba, mai mult, ai si acceptat invitatia la meci. Pe moment, m-am speriat, ca de fiecare data cand ti se indeplineste o dorinta careia nu i-ai dat nici o sansa de implinire. Am ramas fara cuvinte si, tot ce am reusit sa mai ingaim a fost "Bine, atunci vorbim mai tarziu".
*
M-am inarmat cu arsenalul de rigoare. Un tricou negru si un fular cu insemnele Universitatii, primit cadou de la un prieten care habar nu avea ca eu tineam cu Corvinul. Plus flasneta pe care o luasem de la Sighisoara. Am ignorat norii care si-au facut aparitia pe cer cu doar cateva minute inainte de a incepe partida. Ploaia nu avea cum sa-mi strice bucuria! In fond, poate acesta e unul dintre cele mai frumoase momente de pe stadioane: cand spectatorii canta in ploaie, incurajandu-si favoritii.
*
Arena isi pierduse insa farmecul din alte vremuri. O imensa ruina, uitata in centrul Clujului, cu gardurile si gradenele rupte, gata sa se prabuseasca dintr-un moment in altul. De altfel, pentru a fi omologata pentru prima liga, organizatorii au interzis accesul pe mai bine de jumatate din locurile din tribuna. Microbistii se adunasera la peluza si de acolo isi lansau cantecele si incurajarile. Locurile ramase neocupate ii copleseau insa. Totul parea desprins dintr-un film a carui actiune e plasata dupa incheierea celui de-al III-lea razboi mondial. Aveai sentimentul ca supravietuitorii, niste zombi ciudati, s-ar fi adunat pentru a celebra un ritual din vremuri apuse. Un ritual trist insa, care nu reusea sa acopere golul din tribune si din sufletul lor. Parca era o farsa. O pacaleala. O amagire. Nici urma de energie. De entuziasm.
Am incercat sa-mi ascund dezamagirea povestindu-ti despre copilaria in care cantam in ploaie pe stadioane. Dar totul suna fals. De altfel, am si imprumutat o umbrela de la un prieten care avea loc in partea acoperita a tribunei. Nu avea sens sa ma prefac. Nu mai eram in stare sa cant in ploaie... si, de parca n-ar fi fost de ajuns, nu vedeam bine decat jumatate de teren. Iar meciul se juca in cealalta jumatate. Special pentru a-mi face in ciuda, clujenii se incapatanau al naibii sa nu treaca de propria jumatate de teren...
Si pentru a pune capac, umbrela s-a dovedit a nu ajuta cu nimic. Ploaia ne-a ajuns pana la piele. Ne-am apropiat, ne-am lipit umerii. In dreapta, simteam fierbinteala trupului tau. Am inceput sa tremur, dar habar nu aveam daca din cauza ploii ori a apropierii. As fi vrut sa te iau in brate, sa te apar de stropii reci. N-am fost in stare sa o fac. Ar fi fost o imbratisare mai trista decat as fi putut suporta...
*
...n-am rezistat nici macar pana la pauza. Prin minutul 30 am plecat. Ai refuzat oferta unui ceai fierbinte. Oricum nu ar mai fi salvat nimic. Te-am lasat acasa. Mi-am dat seama atunci ca eroii trebuie lasati sa-si traiasca viata doar in amintirile copilariei. Mai tarziu, nu-ti mai sunt de nici un ajutor, doar te incurca. De fapt, s-ar putea ca dascalii sa fi avut dreptate - zeii au murit de mult.
*
...m-am trezit in iarba umezita de roua diminetii. Tremuram. Focul se stinsese. Maiorului, lui Bututui, lui Soni si neveste-sii nu parea sa le pese. Continuau sa doarma. Mai abitir decat toti, sforaia nevasta lui Soni. Horcaiturile ei se raspandeau peste intreaga vale a Rosiei. Urcau Calnicul si Cetatuia si se spargeau pe pietrele Vadoaiei si ale Orlii.
Si la Rosia am venit tot in cautarea eroilor. Si peste ce am dat? Un batran fara dinti, apasat inca de iubirea pierduta in urma cu mai bine de jumatate de veac. Niste acoliti care ii cantau in struna, dar care nu puteau duce o propozitie ori o idee la bun sfarsit. Nici macar un berbec ori un cocos pe jar nu sunt in stare sa friga... Niste sateni loviti de silicoza si de visurile de imbogatire care i-au impins catre muntii de aur... Ar fi putut si ei sa cante in galeria Universitatii. In marele cor al cauzelor pierdute...
Macar tuica de n-ar fi avut gust de spalatura de vase...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
