Stavros Deligiorgis este un specialist al rostirii, pentru care intelesuri ca angelic sau demonic duc in acelasi loc. L-am cunoscut la Neptun, la Colocviul de anul acesta al traducatorilor. Personalitatea sa fascinanta nu se lasa usor deslusita, ascunzandu-se (cum altfel?) tot dupa cuvinte.
Gia Iova: Care a fost inceputul?
Stavros Deligiorgis: Eram profesor de limbi si literaturi medievale la Universitate Iowa, unde veneau periodic scriitori din Romania pentru a participa la atelierul de creatie "International Writers Workshop". Printre ei s-au numarat Alexandru Ivasiuc, Constanta Buzea, Adrian Paunescu, Marin Sorescu, Cezar Baltag, atefan Banulescu. Am tradus cate ceva din toti acestia, afara de Ivasiuc, care a venit la Iowa intr-un an cand eu lipseam, fiind invitat sa tin cursuri la Universitatea Illinois. Sper sa nu fiu prost inteles daca spun ca acesti poeti, desi cunosteau limba engleza, nu puteau comunica usor in ea. Unii adusesera cu ei traduceri facute in Romania, nu rele, insa eu am incercat ceva nou. Pe Cezar Baltag l-am talmacit imitand chiar si limba lui foarte ritmata. I-am citit apoi poemele in fata auditorilor americani si acestea au facut impresie. Lui atefan Banulescu i-am tradus o parte din "Cantecele de campie" si un capitol din "Iarna barbatilor" care mi-a placut foarte mult, e o proza poetica foarte frumoasa. A venit randul piesei "Iona" de Marin Sorescu. Imediat dupa traducerea ei, am aflat ca facuse si altcineva acelasi lucru, la o universitate din partea de rasarit a Americii.
G.I.: Asta e tot?
S.G.: Nu, asta e o zecime, poate chiar o douazecime. Am tradus Tristan Tzara, Eugen Ionescu (poeziile scrise in limba romana), Urmuz. Traducerea din Urmuz a fost publicata aici, la Editura Cartea Romaneasca, altele au aparut in reviste americane si englezesti, iar "Raceala" lui Marin Sorescu, la Editura Junimea din Iasi, in 1978. Cartea lui Cezar Baltag "Unicorn in oglinda" suna, in engleza mea, "Unicorn in the Looking Glass" si a aparut tot la Cartea Romaneasca, in 1979. Versiunea engleza a "Operelor imperfecte" ale lui Nichita Stanescu - "Unfinished Work" -, ilustrata de Sorin Dumitrescu, a fost publicata de aceeasi editura, in 1979.
G.I.: Ce va indeamna sa reformulati literele altora?
S.D.: Mare parte din poezia pe care am regasit-o la prima intoarcere in Romania (am plecat in '47, am revenit in '74) era scrisa intr-un stil mecanic, numerosi autori erau sclavii unei lirici care traia inca in perioada tangoului. Azi nu se mai aude de nici unul dintre ei. Cei pe care i-am tradus insa, Tonegaru, Blandiana, Petre Stoica si altii, scriau o poezie cu problematica interesanta.
G.I.: Aici, la Neptun, pare a fi un fenomen general: majoritatea traducatorilor se ocupa de poezie, mai putin de proza...
S.D.: Cat timp traduceam, eram preocupat de munca mea, nu stiam ca si altii traduceau aceleasi texte. Abia aici am aflat ca traducerile mele au fost si se afla in concurenta cu ale altor traducatori, din Anglia si America.
G.I.: Aveti orgoliul propriilor versiuni?
S.D.: Cred ca da. Dar pe de alta parte ma consider invins inainte de a incepe. Aproape nu-mi doresc ca traducerile mele sa fie citite de oameni care nu si-au citit poetii lor de-acasa.
G.I.: Scrieti si dumneavoastra?
S.D.: Scriu, dar nu vorbesc despre asta si scriu foarte putin. Am nevoie de astfel de momente pentru a supravietui mintal si emotional. Insa asta seamana cu atractia unei lumini care insala. Nu cred ca trebuie sa fim prea lizibili ca oameni.
G.I.: ai totusi, traducatorii tocmai asta trebuie sa evite. Ei trebuie sa fie lizibili, (sau ilizibili) precum scriitorii.
S.D. Din pacate, sunt unii care triseaza. Eu contez mai degraba pe o legatura intuitiva intre cititor si text, pe care o si cultiv. ai-mi place cartea-talisman, usoara, limpede, care tinde spre oracular. Prefer textele vii, foarte puternice.
G.I.: Zilele acestea am mai discutat, a fost foarte interesant, fascinant, dar din pacate cuvintele s-au dus. Pentru ca o percepeti atat de bine, vorbiti-mi despre puterea cuvantului.
S.D.: N-as putea repeta ce-am spus ieri, dar momentul de-acum e poate mai rodnic. Propun urmatorul enunt: cuvantul este prima miscare care ajunge fie sa-i moara litera, fie sa dea viata. Nu gandirea e cuvantul.
G.I.: Atunci simtirea, daca nu gandirea?
S.D.: Eu cred ca se intampla ceva in interiorul cuvantului insusi. E vorba de o masa critica - i-ar spune teoreticienii materiei. Cred ca totul e facut in asa fel incat fiecare cuvant sa aiba o incarcatura de viata sau de moarte. Acest fapt se simte chiar in timp ce prevocalizam, atunci cand corzile sunt pregatite sa vibreze pentru a rosti.
G.I.: Este cuvantul corporal?
S.D.: Da, surdomutii o demonstreaza cel mai bine.
G.I.: ai are el, in limbi diferite, aceeasi carne, aceeasi substanta?
S.D.: Aproape ca da, dar unii traducatori diminueaza, altii incarca, poate chiar pana intr-atata incat cuvantul nu mai suporta. Cand traduc, nu mai sunt Deligiorgis, sunt Jean Racine. El vorbeste chiar de caderea cuvantului in carne, de intruparea lui. ai ceea ce se intampla acolo nu are de-a face cu termenii crestini, ci mai degraba cu sensul platonic de simtire. Cuvintele de care ne ocupam noi sunt intrupari care au toate slabiciunile omului: sarace, ratacitoare, fara casa, parasite, tradate, traduse candva, adica tot ce i se poate intampla omului se intampla si cuvantului. ai poate poezia este sansa de a aminti cuvantului cum a fost candva sau ce-ar fi putut sa fie, este sansa de a-i reda memoria. Eu insist asupra acestei paradigme platonice, de a-i readuce cuvantului memoria a ceea ce a fost el candva.
G.I.: Trebuie sa existe o compatibilitate intre traducator si autor? Dumneavoastra cum vi se intampla?
S.D.: Eu am o rezistenta fata de ceea ce este programatic in opera poetilor, pentru ca nu vreau sa ma identific cu programele lor. Am ignorat situatiile in care se produce poezie din cauza presiunilor sociale, politice, mentale, psihologice.
G.I.: V-ar fi placut ca poezia sa sune universal, chiar daca ea e nascuta intr-un context istoric clar?
S.D.: Da, intotdeauna da. Sunt unii care tin neaparat sa fie recunoscuti ca poeti romani, tintuiti in sangele lor, in limba lor. Aici e o contradictie. Mie imi plac cei care pot spune: "Eu transcend aceasta realitate si pot scrie negand-o". Asemenea poeti ar trebui sa invete sa scrie in esperanto, unde nici macar tangential, printr-o aluzie, printr-un calambur, nu mai au cum atinge realitatea istorica. Toti poetii pe care i-am tradus au in comun tocmai aceasta indepartare de contextul imediat.
Acest material apare in suplimentul cultural al Ziarului Financiar, Ziarul de duminica
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
